Uniunea pentru Reconstrucția României - URRUniunea pentru Reconstrucția României - URR
Select language:
 Română RO    Magyar HU    English EN 
 Home-ul meu e aici!   Pagina mea favorită! 
 Intră pe forum!
FIECARE CONTEAZĂ
Închis: 31.12.2004
  Prima pagină     Electorale Generale | Locale ]     Întâlniri/Conferințe      Program      Plan      Campanii   Hartă site  
Direct@URR


Știri@URR
La e-mail
...în site!
Alegerile Generale 2004
Chat
Studio
Răspunsurile URR la chestionarul TI
Întâlnire Bran
Raport financiar
Alegeri locale 2004
www.bihor.urr.ro
www.cluj.urr.ro
www.brasov.urr.ro
www.arad.urr.ro
Programul Politic

 STARE DE SPIRIT 
Căutare
Google
FIECARE CONTEAZĂ DACĂ NU PARTICIPI NU SE SCHIMBĂ NIMIC
 CONVENȚIA NAȚIONALĂ URR 

Evenimentul Zilei, Luni 8 decembrie 2003

Reporter: Carol Sebastian

 

Gabriel Liiceanu

Interviu cu Dl. Gabriel Liiceanu
  după Convenția Națională URR


- Aș lua-o mai pe departe. În ultimii ani ați părut mai retras din viața publică. De ce? Sau e o senzație greșită?


- Începînd din anul 2000, scurtă vreme după alegeri, am avut senzația că celor din categoria mea - personajelor incomode, care au prostul obicei să spună destul de abrupt ce gîndesc - li s-au închis dintr-odată ușile tuturor televiziunilor. Nu mă dau deloc în vînt după aparițiile în public, dar am constatat ce vă spun în raport cu ce se petrecea înainte: pînă în 2000 trebuia, din cinci-șase invitații pe lună la o televiziune sau alta, să-mi triez aparițiile. Concluzia e simplă: ori am devenit idiot de pe o zi pe alta, ori între noua putere și conducerile televiziunilor a intervenit o înțelegere privitoare la tipurile de discurs neagreate. Contactul meu cu lumea publică s-a limitat de atunci la emisiunile culturale.


- Nu mai e și altceva, domnule Liiceanu?


- Ba da, o enormă oboseală, venită din senzația că zece ani m-am zbătut de pomană, că lupta a fost mereu inegală. Lumea din care făceam eu parte, prinsă între cinismul clasei politice și puzderia de oameni șocați de sărăcie și manevrabili prin ignoranță, nu avea cum să se organizeze.


- Lumea din care făceați dumneavoastră parte și care a ajuns, la un moment dat la o dilemă-capcană: Iliescu versus Vadim Tudor, dacă-mi amintesc bine înainte de turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Și au ajuns, să-i îndemne, mulți dintre ei, pe oameni să voteze Iliescu. N-a fost o capcană în care au căzut acei oameni? Și astfel se explică poate și inactivitatea lor de acum, sau dezamăgirea lor de acum, în afară de dezamăgirea provocată de Convenția Democratică și de cei zece ani...


- Ce aveam eu în minte atunci și ceea ce am și acum pentru a putea să mă orientez în spațiul politic este gîndul următor: mai oricine știe să aleagă între alb și negru, dar în contexte politice concrete ești pus îndeobște în situația de a alege între nuanțe și tonuri subtile și, cel mai adesea, între două rele. În situația noastră de ființe "căzute" în spațiul politic românesc, am fost obligați să alegem răul mai mic împotriva răului mai mare. Și recunosc că în 2000 această constrîngere a fost umilitoare și i-a făcut pe mulți să renunțe la vot. Însă potrivit gîndului de care vă vorbeam, reieșea în mod fatal că între Iliescu și Vadim Tudor, Iliescu era răul mai mic. Celălalt nici măcar nu era răul, era un banc politic imens de prost. Imaginați-vă însă ce grozăvie să trăiești un asemenea banc politic prost - întrupat.


- Dar, n-a fost asta o capcană? Am stat de vorbă cu Iliescu înainte de turul al doilea ...


- .... Adică a fost o chestie gîndită ca să se ajungă la acel punct.


- Exact.


- Și, indiferent ce vota lumea, ar fi cîștigat Iliescu? Sau depindea și de votul nostru?


- Nu, mie mi s-a părut Iliescu foarte liniștit, cînd am stat de vorbă cu el, și chiar l-am întrebat cum privește îndemnurile și apelurile GDS-ului, Alianței Civice, și ale atîtor figuri proeminente de a se vota pentru el. Și mi-a răspuns extrem de apăsat ca atunci cînd are el de spus ceva: "N-am nevoie de voturile lor, nu-mi pasă de ele" și, în general, nu părea deloc îngrijorat de Vadim. Chiar mi-a dat un procent: mai mult de 20-30% n-o să ia, a spus. Știa ceva, nu ? Dar spuneți-mi, domnule Liiceanu, lichelele din 2004 sînt mai multe decît cele din '90?


- Nu, dar între timp s-au liniștit în privința destinului lor și acum nu fac decît să prospere. În 1990 se temeau, nu știau cum va evolua istoria. Dar a evoluat bine, nespus de bine în ce-i privește. De aici și dezabuzarea de care vorbeam, de aici senzația că am ajuns în impas.


- Înțeleg, dar aud că așa dezamăgit cum sînteți, veți merge, la sfîrșitul săptămînii la congresul unei formațiuni politice. E vorba de Uniunea pentru Reconstrucția României. De ce?


- De ce? Ca să vă răspund ar trebui să vă spun ce am resimțit eu în raport cu istoria noastră de 14 ani încoace: două lucruri care se bat cap în cap. În decembrie 1989 am trăit un formidabil frison istoric, o emoție politică fără echivalent în viața mea. Căderea lui Ceaușescu a echivalat cu ieșirea dintr-o grotă a istoriei și toată speranța din lume se adunase atunci în ființa mea.Aveam 48 de ani și nu visasem niciodată că țara mea ar fi putut, în timpul vieții mele, să aibă șansa de a intra în rîndul lumii. M-am dus cu atîta încredere la rendez-vous-ul pe care părea să mi-l dea istoria! Și ce a urmat? A urmat o lungă dezamăgire de 14 ani, din care n-am mai ieșit aproape nici o clipă. Licărirea de speranță din 1996 a dispărut rapid și în mine a reapărut ideea că nu-mi rămîne decît să reintru în bîrlogul meu cultural și să lucrez pentru o Românie din vis. Pe scena politică, de-acum ocupată, mi s-a părut că se joacă aceeași piesă proastă, cu aceiași actori răsuflați, că altă regie nu va mai exista, altă piesă nu va mai fi scrisă și că alți actori nu mai au de unde să apară.


- Bun, și cum a apărut atunci URR-ul și de ce e el mai tentant, mai altfel decît ce există acum? De ce vă duceți ca invitat la Congresul lor?


- Nici nu știu cîtă lume a auzit de acest partid. Am înțeles că s-a născut după o jumătate de an de tergiversări și de bețe băgate în roți și că a fost lansat politic abia în iulie 2002. Că mesajul lui politic nu a putut trece pe nici un canal de televiziune și că programul lui nu poate fi aflat decît de pe Internet.


M-ați întrebat însă cum am luat cunoștință de URR și ce anume, pe fondul de dezabuzare totală de care vă vorbeam, m-a mai făcut să vibrez. Trei lucruri s-au petrecut care m-au apropiat afectiv de ei (o adeziune politică nu cred că am să am niciodată față de nici un partid).


M-a căutat la un moment dat președintele acestui partid, Cosmin Alexandru și, fiind un om în genere politicos, am zis că nu pot să refuz și am acceptat întîlnirea. Și cunoscîndu-l, mi-a plăcut. Mi- a spus: Știți, sunt managerul unei firme de sondaj de piață și mi-am făcut studiile în străinătate și aș fi putut să rămîn acolo și să lucrez în orice altă țară din Europa. Dar n-am făcut-o pentru că nu mă simt bine decît aici și, cînd sînt plecat mai mult de zece zile, începe să-mi fie urît, mi-e dor și de-abia aștept să mă întorc. Pe de altă parte nu-mi place cum au ajuns să arate lucrurile aici. Dar mi-am dat seama că nu mai am de la cine să aștept să le schimbe. Și atunci m-am gîndit să fac un partid cu oameni care gîndesc la fel ca mine.


- Și v-a impresionat argumentul acesta…


- Da, mi s-a părut extraordinar. Era vorba de un om care, ca și mine, nu se mai simțea reprezentat politic de nici un partid, dar care, spre deosebire de mine, nu se retrăgea în bîrlogul lui, ci căuta o soluție pentru toți cei care nu se mai simțeau reprezentați politic de nimeni. Acest fel de a considera lucrurile mi-a impus. În plus, nu era nimic exaltat în el, vorbea măsurat și aborda problema politicului oarecum "tehnic", managerial, ca pe orice altă problemă care, dacă e bine considerată, trebuie să aibă o soluție.


Al doilea lucru care s-a petrecut. Astă vară, aflîndu-mă la Păltiniș, întîmplarea a făcut ca în aceeași perioadă să aibă loc acolo o reuniune a filialelor URR din țară. I-am cunoscut în felul acesta, pe lîngă președintele partidului, pe membrii semnificativi ai lui. Erau tineri, erau profesioniști, erau curați. Erau figuri noi, neimplicați pînă atunci în politică. Voiau să formeze nucleul unei noi clase politice în România, aveau peste 20 de organizații în țară, peste 30.000 de susținători cu o medie de vîrstă sub 35 de ani. Erau destinși, aveau umor, erau puși pe treabă. Voiau să ofere soluțiile de care aveam nevoie și pe care clasa politică românească fusese inaptă să le găsească vreme de 12 ani. Aduceau cu ei, în locul sforăiturii politice, un suflu de pragmatism pe un fond de gîndire liberală autentică. Vroiau să așeze România pe o altă linie de evoluție. Am plecat de la întîlnirea aia spunîndu-mi că nu trebuie să mă grăbesc să intru în bîrlog și că există un potențial de "re-construcție" într-o altă generație pe care nu pot să-l ignor. Totul era, desigur, nespus de firav, dar pînă și asta mi-a plăcut. "Orice început se vrea umil…"


- Vorbeați de trei lucruri care v-au apropiat afectiv de URR.


- Al treilea a fost faptul că Victor Rebengiuc a intrat în acest partid. Rebengiuc e omul pe care de la distanță - nu ne cunoaștem decît foarte puțin - îl respect cel mai mult. E omul care, cred eu, a făcut cel mai formidabil happening politic din istoria României de dupa decembrie '89. Gestul acela cu hîrtia igienică exhibată pe postul național de televiziune și oferită tuturor celor care, după felul în care traversaseră anii de pînă atunci, aveau nevoie să se șteargă la gură cu ea, gestul acela care durase 10 secunde a fost neîndoielnic cel mai concis mesaj pe care un român l-a dat vreodată poporului român. Ei bine, mi-am dat seama la un moment dat că între gestul acesta și "apelul către lichele" pe care îl scrisesem cîteva zile mai tîrziu este o linie dreaptă și că în omul acesta, în opțiunile lui și în radicalitatea exprimării lor mă recunoșteam ca într-un "predecesor". Faptul că l-am descoperit pe Rebengiuc în URR m-a confortat și mi-a dat încredere că dacă opțiunea lui e asta, poate să fie și a mea.


- E un partid, URR-ul, de tineri promițători, de tineri manageri, de tineri care încep și chiar cîștigă bine, conduc propriile lor firme sau filiale ale unor firme străine din România. Dar totuși, de cînd s-a înființat și pînă astăzi, nu prea dă senzația de activitate, de greutate pe scena publică și politică. Pare mai degrabă un club, asta este problema.


- Și d-voastră, dacă vi se pune un plasture pe gură, o să păreți mut. Cum ar putea ei să se manifeste public în condițiile în care există un monopol politic pe mijloacele de exprimare socială? N-au putut apărea niciodată la televiziune iar Evenimentul Zilei este, iată, singurul ziar care a vorbit și vorbește despre ei. Le rămîne comunicarea de la om la om și internet-ul. Cred, totuși, că toți cei care au nevoie de o schimbare radicală a peisajului politic vor ajunge, prin chiar virtutea acestei nevoi, să afle de URR.


- Domnule Liiceanu, voi face puțin pe avocatul diavolului și vă voi spune că politicienii ăștia din România au evoluat pînă la urmă în acești 14 ani scurși din '89 pînă acum și poate că cu ei - pînă să vină generația URR - va intra România în Uniunea Europeană.


- Nu mă înțelegeți greșit. Nu-mi fac iluzia că un partid de care în clipa de față se știe puțin, își va rezolva într-un an de zile problemele de imagine și că în 2004 va intra glorios pe scena politică pentru a schimba apoi România pînă în 2007. Aici e vorba de un viitor care trebuie hrănit din ințiativa unui prezent. Știu prea bine, cum știți și d-voastră, că multă vreme încă lupta se va duce pe vechea scenă politică. Este evident că alianța PNL - PD există, că există politicieni dotați care au încercat să mute lucrurile din loc și care n-au reușit s-o facă în contextul acelei nefericite Convenții.


- Atunci de ce nu susțineți politic Alianța și susțineți URR-ul?


- Le susțin pe amîndouă numai că în ecuații temporale diferite. Cred că e nevoie de o generație de oameni politici tineri nu pentru că tinerețea în sine este o valoare, ci pentru că e nevoie de o generație care să se poată conecta de-acum direct la Europa, fără balastul faimoasei "perioade de tranziție"; o generație spălată de o istorie mult prea "încărcată". De aceea susțin URR-ul. Iar Alianța PNL - PD o susțin pentru că e nevoie în imediat de o contrapondere la un partid ca PSD-ul, atins de elefantiază politică.


- Mai există un fenomen, legat chiar de potențialii clienți, în sensul bun al cuvîntului, ai URR-ului. Noi am făcut o anchetă legată de oamenii care lucrează în marile firme, în marile corporații și, spre stupoarea noastră, majoritatea nu erau absolut deloc interesați de politică, sau le era frică să declare că sînt interesați de politică. Îi interesau doar că munceau 10-12 ore pe zi pentru un salariu mult mai bun decît al restului lumii, sau mă rog, decent, raportat la Occident, pentru a-și plăti casa, mașina în rate și vacanța. Oare nu e totuși prea puțin? Și nu e un handicap?


- Oamenii de care vorbiți nu-și dau seama că nivelul lor de trai nu e garantat în afara unui cadru politic și economic care urmează să îi avantajeze exact pe cei care crează, prin munca și inițiativa lor, România capitalistă de mîine. Ei vor ajunge să înțeleagă că nu se poate trăi pe termen lung într-o societate în care reformele sînt doar simulate. În mare măsură, noi trăim de ani de zile într-o uriașă pantomimă: politică, socială, economică. De aici blocajul societății române, de aici uriașul ei imobilism. La asta se adaugă, făcînd posibil tocmai acest blocaj, obscurul care domnește peste întreaga țară: obscuritate în privința oamenilor care ne conduc (blocarea sistematică a activității CNSAS spune totul în acest sens) , obscuritate în privința situației reale în care ne aflăm, obscuritate în modul de funcționare a justiției, obscuritate în privința genezei marilor averi, obscuritate în privința mecanismelor corupției.


Am înțeles că tocmai suprimarea acestor zone obscure - condiție a deblocării societății românești - este unul dintre obiectivele principale ale URR. Este primul "partid solar" de după '90...


- E un "partid solar" spuneți, dar am observat un fenomen. Foarte multă lume gîndea în anii '90, că o să vină tînăra generație și o să schimbe lucrurile. Ei, acum avem destui exponenți ai tinerei generații, de 30-40, de ani din diverse paliere ale administrației, politicii, justiției și pare că avem destui oportuniști care au învățat mai întîi lecția supunerii, lecția obedienței ca după aceea să acceadă în viață.


- Eu nu cred că ceea ce este e epuizat de ceea ce se vede. Tinerii oportuniști de care vorbiți sînt vizibili pentru că sînt în structurile actuale ale puterii, care "se văd" de dimineața pînă seara. Tinerii din URR nu se văd deocamdată, dar asta nu înseamnă că nu sînt. E oare firesc atunci să credem că noua generație nu face decît să repete, în bloc, modelul oportunismului deprins de la cei mai bătrîni? E drept că sistemul actual nu oferă tinerei generații decît variante clientelare. Dar pînă la urmă e problema acestei generații să încerce să construiască pe cont propriu ceva.


- Victor Rebengiuc, într-un interviu acordat ziarului nostru, spunea: poate e momentul de o nouă revoluție, una adevărată. Mai credeți în așa ceva?


- Dacă prin revoluție se înțelege o schimbare radicală, atunci, evident, este nevoie de o nouă revoluție. Numai că ea ar trebui să fie una făcută cu mijloacele de schimbare pe care le oferă codul democrațiilor, pentru că societatea română nu mai poate suporta, cred, o nouă comoție politică. Schimbarea nu se poate face însă decît de "sus", prin voință politică și bună credință, pentru că "jos" precumpănitoare sînt pasivitatea și carența discernămîntului.


- Schimbînd puțin registrul. Au apărut unele voci tinere, în critică, care v-au contestat chiar pe d-voastră. Cum vă simțiți?


- De ce "chiar pe mine"? Ce, sunt infailibil? Problema e că pentru a mă "critica", tinerii de care vorbiți trebuie să aibă dotarea culturală necesară pentru a-mi judeca performanța culturală. Nenorocirea este că cei despre care vorbim sunt teribil de inculți. Și îngrozitor de frustrați. Ar vrea să devină cunoscuți peste noapte și s-au gîndit că o cale sigură este înjurătura bine țintită. Din nenorocire pentru ei, în cultură nu e ca în politică. Nu e de ajuns să ai o tribună de unde să vorbești; în cultură, publicul nu poate fi manipulat. Și pînă la urmă contează cîți cititori ai. Așa încît tinerii critici de care îmi vorbiți trebuie să se supere de fapt pe cei 30.000 de oameni care au cumpărat de un an încoace Ușa interzisă sau pe cei 10.000 care au luat cu asalt, în prima lună de la apariție, Despre îngeri a lui Andrei Pleșu.


Pot fi însă liniștiți. Vom dispărea și noi în chip fatal. Și o dată eliminați umerii noștri lați din peisajul cultural, tinerii care se împiedicau de ei vor putea fi, în sfîrșit, percepuți de privirile publicului, în toată splendoarea performanței lor. Le doresc din inimă să aibă ce arăta.


- Aveți ceva să vă reproșați? Privind ieșirile, ideile și crezul dvs. din spațiul public în ultimii 14 ani?


- Cel mai mult regret momentele cînd am fost stîngaci, cînd am vrut să exprim ceva și a ieșit altceva. Regret de asemenea că m-am înăsprit, pentru a putea evolua pe un teren social jalonat de agresivitate, mitocănie și vulgaritate.


- Care e speranța d-voastră?


- Că fiecare lucru bine făcut are pînă la urmă un efect.


 



NetSoft - Linux Servers Install & Administration
Ai o idee, o observație, o dorință în legătură cu acest site?
 Trimite-o pe adresa webmaster@urr.ro 

 afișări 
[Confidențialitate] URR