03.03.2003

Resuscitarea sistemului de Sănătate

Românii au cea mai mică speranţă de viaţă dintre toţi europenii şi cele mai mari rate ale mortalităţii infantile şi maternale, iar unele boli contagioase au o răspândire tipică ţărilor subdezvoltate. La începutul fiecărui an, sistemul de Sănătate este paralizat până la finalizarea negocierilor dintre factorii de decizie şi furnizorii din domeniu. Însă cel mai mare neajuns al sistemului de Sănătate din România este acela că nimeni nu ştie la ce să se aştepte din partea lui. A primi medicamente compensate sau a ajunge la un medic bun şi la un cabinet mai bine dotat este adesea o chestiune de noroc. Unii contribuabili plătesc mai mult, alţii mai puţin, şi de regulă cei care plătesc mai mult beneficiază de sistemul public de sănătate mai puţin decât ceilalţi.

Acestea nu sunt disfuncţionalităţi obişnuite, inerente oricărui sistem, ci simptome ale unei crize profunde.

Sistemul de Sănătate din România nu poate funcţiona decât prost, pentru că el este prost conceput. Este un sistem anacronic cârpit sistematic, căruia ministrul Sănătăţii îi reproşează degeaba că e ineficient şi risipeşte fonduri imense pentru rezultate modeste. Aceasta poate fi foarte adevărat, dar singurii responsabili sunt oamenii politici care nu au curajul de a reforma sistemul şi de a-l face să funcţioneze. În orice caz, soluţia doamnei ministru Bartoş de a aduce un colonel în minister, care să întărească "disciplina", e o măsură disperată care nu va face altceva decât să mărească rigiditatea sistemului şi să-l facă încă mai ineficient. Este simptomul lipsei acute de resonsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în sistemul de sănătate: pentru banii colectaţi pentru sănătate care ajung la alte domenii, pentru banii risipiţi ca şi pentru cei pe care doctorii nu mai apucă să îi cheltuiască pentru că s-a încheiat anul financiar, pentru confuzia maximă a contractelor dintre furnizorii de servicii medicale şi stat pe de o parte, dintre stat şi asiguraţi pe de alta.

Soluţiile nu pot fi decât radicale, şi trebuie să plece de la nivelul principiilor; în primul rând, este nevoie de mult mai mult pragmatism. Acest sistem trebuie să-şi propună şi să realizeze nişte obiective pe diferite orizonturi de timp, dar pentru aceasta obiectivele chiar trebuie să fie fezabile pentru toţi cei angrenaţi în realizarea lor. Trebuie stabilit clar pachetul de servicii minimal; de asemenea, trebuie stabilite clar serviciile complet sau parţial gratuite, de care beneficiază toţi cetăţenii, şi în virtutea căror raţiuni. În acest moment, nu numai că nu există o corelaţie între mărimea contribuţiei şi serviciile cuvenite în schimb, deci criteriul de piaţă nu funcţionează; dar şi criteriul social, care trebuie să amendeze în mod necesar criteriul de piaţă funcţionează anapoda, în măsura în care gratuitatea nu urmăreşte decât uneori nivelul venitului. Sistemul poate deveni mai eficient doar dacă el va da mai multă pondere furnizorilor de servicii medicale private nu doar ca un segment de lux, ci şi ca agenţi economici privaţi care administrează mai bine decât cei de stat aceleaşi fonduri, fie exclusiv bugetare, fie în regim de coplată, fie integral privat.

Aceeaşi lipsă de responsabilitate a celor care conduc Sănătatea, dar şi a guvernului în ansamblu, reiese clar din modul în care sume imense colectate pentru Sănătate sunt folosite pentru şomaj sau pensii, iar cele de la şomaj pentru ajutoare la întreţinere etc. Şi asta doar pentru că nimeni nu are curajul de a recupera banii datoraţi de întreprinderile de stat sau de cele ale "capitaliştilor de stat" asociaţi puterii. Totul este aruncat la grămadă, într-o confuză amorţeală, şi nimeni nu îşi asumă funcţia de a decide în favoarea noastră, a celor care plătim în fiecare lună servicii care nu există. Or, pentru ca Sănătatea să funcţioneze la nivelul unei ţări aspirante la UE, e necesar ca toate contribuţiile colectate în acest scop, până la ultimul leu, să se întoarcă la asiguraţi sub formă de servicii medicale de calitate şi echitabil distribuite.

Sume imense colectate pentru Sănătate zac în Trezorerie pentru că nu există un sistem flexibil de distribuire a lor şi pentru că există temerea că ei vor fi cheltuiţi arbitrar. Dar dacă doctorii de la diferite nivele şi din diferite compartimente ale Sănătăţii îşi depăşesc bugetele, soluţia nu este blocarea finanţării, care produce situaţii groteşti precum cele în care pacienţii vin cu medicamente sau chiar cu lemne de acasă, sau se străduie să se "îmbolnăvească" în primele zile ale lunii, înainte ca medicii de familie să-şi epuizeze bugetul. Soluţia pentru cheltuirea mai eficientă a banilor, care ar elimina sincopele de finanţare, o constituie stimularea unui management mai eficient în Sănătate, şi la nivelul spitalelor şi la cel al cabinetelor medicilor de familie. Cum pot fi ele eficiente dacă sunt finanţate în funcţie de numărul de pacienţi trataţi sau internaţi? Medicii de familie vor tinde să acumuleze cât mai mulţi abonaţi, cei din spitale vor interna cazuri sociale; cantitatea începe să primeze, iar calitatea serviilor medicale trece pe panul doi. Calitatea managementului poate fi crescută nu doar prin mecanismul concurenţei, ci şi prin stimularea performanţei managerilor care vor rămâne în reţeaua medicală de stat.

Soluţiile concrete, punctuale vin de la sine dacă reuşim să stabilim principiile generale pe baza cărora trebuie să funcţioneze sistemul de Sănătate. Aceste principii trebuie să fie, pe de o parte, morale. Spre exemplu, nu putem accepta discriminările grave, imorale create de Casele de Asigurări de Sănătate paralele din Transporturi şi Poliţie, care pe lângă contribuţiile angajaţilor mai beneficiază şi de subvenţii guvernamentale. Pe de altă parte, aceste principii trebuie să fie pragmatice, pentru că altfel, oricât de mulţi bani s-ar aloca pentru Sănătate, ei nu vor putea fi folosiţi în mod eficient. Este motivul pentru care pacientului trebuie să i se dea posibilitatea de a alege între furnizorii de servicii medicale, pentru că numai de aici plecând se poate ajunge la un management performant, iar această posibilitate de alegere şi decizie a pacientului trebuie să se întemeieze, în principal, pe cheltuiala pe care el o face pentru sănătate. Între principiile morale şi cele ale pragmatismului trebuie realizat un compromis care să facă obiectul unui larg consens al tuturor actorilor implicaţi în actul medical, de la oameni politici până la pacient. Doar aşa poate fi stopată fuga de responsabilitate generalizată care afectează grav sistemul medical din România.