22.03.2003

Pachetul
Aroganţei şi Lipsei de Responsabilitate

Pachetul Anticorupţie pe care guvernul Adrian Năstase şi-a angajat răspunderea a generat numeroase polemici, legate în special de neconstituţionalitatea procedurii şi de defectele majore ale proiectului. Mai puţin s-a discutat însă despre aspectele de principiu ale situaţiei: de ce facem legi şi, mai ales, ce trebuie să facă o lege.

Or, pentru noi aceste aspecte sunt cruciale. Noi credem că o lege nouă trebuie să aducă neapărat o îmbunătăţire a stării de lucruri din societate, o mai bună funcţionare a unui domeniu de activitate. Pentru a face asta, însă, o lege trebuie să fie realistă, clară şi aplicabilă: mijloacele trebuie să fie eficiente, iar prevederile ei trebuie să asigure realizarea scopului pe care şi-l propune. În România există o tradiţie deja seculară a reglementării excesive, a producerii de legi care sunt prea stufoase şi confuze, prea nerealiste pentru a fi aplicate cu succes. Obiectivele fixate în legi sunt de multe ori prea vagi, prea "generoase", iar mijloacele de atingere a lor întortocheate şi greu de controlat. Este exact problema reformelor de acum (de altfel, mare parte din legile ultimilor ani se referă la reforme): ele sunt făcute pe jumătate, pentru a se mai bifa un articol de pe listă. Şi aşa cum aceste jumătăţi de reformă mai mult creează confuzie şi consumă resursele materiale şi psihice care aşteptau reforma, jumătăţile de legi nu reuşesc să-şi atingă într-o manieră satisfăcătoare obiectivele; ceea ce reuşesc ele să realizeze rămâne adesea la nivelul aparenţelor, şi doar la nivelul imaginii avem "instituţii europene", "standarde europene" etc. Dincolo de imagine, însă, rămîne confuzia şi îndepărtarea tot mai accentuată a pretenţiilor şi aparenţelor de realitate.

Acesta este exact cazul Pachetului Anticorupţiei prin care guvernul Adrian Năstase înţelege să răspundă nivelului halucinant la care a ajuns acest fenomen, şi în special reflectării lui în mass-media. Este un amestec indigest de proiecte de legi şi de amendare a unor legi, din care multe nu au, de fapt, legătură cu corupţia. De data aceasta, confuzia care rezultă nu mai e doar consecinţa inevitabilă a unei maniere "tradiţionale" de a legifera, ci şi al unei intenţii evidente. Anticorupţia "la pachet" cu alte reglementări, privind pornografia infantilă sau infracţiunile informatice, va fi mult mai uşor de impus, nu numai în Parlament, care e oricum ocolit prin procedura angajării răspunderii, dar în general în societate. Va fi mult mai uşoară acreditarea acestui pachet de legi ca real instrument de luptă împotriva corupţiei, pentru că în acest labirint legislativ care e Pachetul va fi mai greu de văzut că reglementările privind conflictul de interese sau declararea averilor demnitarilor sunt insuficiente, având rezultatul previzibil, amintit mai sus, de a crea senzaţia că problema a fost rezolvată, deşi totul se limitează la nişte semne exterioare.

A începe combaterea corupţiei cu o lege neconstituţională este o aberaţie (Constituţia prevede în mod clar, la art.113, că guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra "unui proiect de lege"). Corupţia se datorează faptului că instituţiile care ar trebui s-o combată funcţionează aleator, putând fi uşor cumpărate sau intimidate, ceea ce se datoreză, mai departe, faptului că clasa politică le menţine intenţionat în stare de dependenţă; subordonarea justiţiei faţă de guvern, spre exemplu, este inadmisibilă, mult dincolo de normele europene în domeniu, iar Poliţia este încă, şi după demilitarizare, o instituţie scăpată de sub control, care poate face orice. Ca atare, combaterea corupţiei prin înfiinţarea de instituţii paralele precum PNA este doar o farsă; acesta funcţionează mai prost decât instituţiile pe care le dublează nu doar din cauza proastei organizări, ci mai ales pentru că este strict subordonat politic, instrumentând dosare în mod părtinitor. Părtinirea se manifestă, în mare măsură, prin neinstrumentarea celor incomode puterii (adică marea majoritate a dosarelor de corupţie), ceea ce produce acelaşi rezultat al blocării unui proces prin crearea unei instituţii speciale care să se ocupe de el.

Aşa cum este inutil a crea o instituţie în plus atâta timp cât instituţia dublată nu funcţionează, este îndoielnică utilitatea unei legi noi atâta timp cât legile similare existente nu se aplică. Prevederile noii legi pot fi ceva mai cuprinzătoare decât cele ale vechii legi, dar asta nu înseamnă că ele vor îmbunătăţi activitatea pe care o reglementează.

Noi credem că orice campanie anticorupţie trebuie să înceapă prin consolidarea instituţiilor care au sarcina de a asigura aplicarea legii. Mai mult, de aici trebuie să pornească şi relansarea societăţii româneşti în general, aflată acum într-un impas evident. Nu putem aspira orbeşte la un sistem politic performant, la o "economie de piaţă funcţională" şi la standarde de civilizaţie europene atâta timp cât regulile după care merge societatea sunt călcate zilnic în picioare de cei care ştiu să profite de carenţele sistemului.

Noi credem că legile trebuie aplicate întocmai, şi cele "bune", şi cele "rele", pentru că legea nu este facultativă, şi nu este subiect de negociere. Nimeni nu are dreptul de a decide că unele legi nu sunt benefice societăţii, sau că altele sunt prea greu de aplicat (respectiv, că oferă destule portiţe de scăpare). În plus, aplicarea întocmai a legilor mai puţin fericite are avantajul paradoxal de a forţa îmbunătăţirea lor; este vorba de acea confruntare, absolut necesară, a legii cu realitatea.

Constituţia prevede că angajarea răspunderii unui guvern poate avea ca obiect, pe lîngă un proiect de lege, un program sau o declaraţie de politică generală. Noi credem că ultimele două articole sunt cele mai potrivite pentru această procedură menită a da relief public unui program de guvernare. Angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege ar trebui să fie rezervată mai degrabă situaţiilor excepţionale; or, corupţia care e un fenomen cronic în România şi care a devenit aproape "normalitate" în ultimii ani nu are cum fi o situaţie excepţională.

Noi credem că proiecte de anvergura luptei împotriva corupţiei, vitale pentru şansele de evoluţie ale României, ar trebui dezbătute nu numai în Parlament, ci şi în societate. Maniera în care PSD a evitat ambele dezbateri, angajându-şi răspunderea în Parlament şi organizând dezbateri cu societatea civilă doar de formă, echivalează cu o demisie de la dezvoltarea de proiecte pe termen lung, de mare semnificaţie. Acestea necesită, pentru a fi viabile, un acord minimal între cei care doresc să-şi spună cuvântul despre treburile publice. Nu neapărat un consens perfect, care e poate în egală măsură imposibil şi indezirabil, ci o punere de acord asupra acelor direcţii simple şi clare care trebuie adoptate într-o situaţie de criză, pentru că necesitatea lor e evidentă. Aceste acorduri au existat în istoria României, în momente de criză, iar situaţia de acum este, în mod evident, una de criză. PSD este partidul momentului pentru că el este partidul stagnării, iar România stagnează, între subdezvoltarea moştenită şi dezvoltarea pe care nu reuşeşte s-o declanşeze şi s-o susţină. De fapt, stagnarea României echivalează cu involuţia, căci nimic nu mai stagnează astăzi, nici Uniunea Europeană către care tindem, şi nici ţările care aspiră la ea.

Ca atare, Pachetul Anticorupţie impus de PSD societăţii nu este un proiect viabil pe termen lung, ci doar o campanie de imagine; acest fapt e certificat chiar de Adrian Năstase, care, ca şi în multe alte ocazii, şi-a motivat iniţiativa spunând că "e timpul să dăm un semnal presei". Pachetul Anticorupţie nu semnalează, însă, decât lipsa de responsabilitate şi aroganţa unei guvernări căreia i se opune prea puţină rezistenţă şi faţă de care au existat prea puţine alternative.