25.03.2003

Saddam şi pacifismul

Războiul din Irak ridică problema justificării lui. Pentru pacifişti, el este inacceptabil din motive umanitare de principiu, şi aceste motive trebuie luate în considerare. Dar a gândi în termeni idealişti nu este niciodată suficient; sigur că toţi oamenii raţionali ar prefera să nu mai fie niciodată războaie, să nu mai moară oameni. Însă este această aspiraţie realistă? Războaie au existat întotdeauna, şi se pare că omenirea nu a ajuns încă în acel stadiu de armonie generală care să le elimine pentru totdeauna. Înainte de a cere, pe un ton inflexibil, respectarea unor principii utopice referitoare la umanitate, cei care se opun cu intransigenţă maximă războiului ar trebui să ia în considerare starea de lucruri concretă; or, aceasta ne arată că în lume există interese divergente, şi că nu avem încă nici setul de principii comune, nici instrumentele de drept prin care aceste interese ar putea fi armonizate.

Este riscant să gândim problema războiului din Irak în termenii unei dreptăţi absolute, pentru că aceasta nu există. Nici măcar Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite nu este cu adevărat reprezentativ şi nu are acea autoritate pe care o are un organ reprezentativ naţional, ale cărei reglementări se aplică tuturor cetăţenilor în virtutea unei istorii comune şi a unui destin comun. De aceea, noi credem că, în probleme de relaţii internaţionale, trebuie să fim în primul rând pragmatici. Nu doar în sensul urmăririi unui interes naţional, ci mai ales în sensul de a avea tot timpul perspectiva a ceea ce este posibil, în mod realist, să se întâmple şi să se obţină ca rezultat optim.

Continuând paralela dintre autoritatea şi reglementările naţionale, pe de o parte, şi autoritatea şi reglementările internaţionale pe de altă parte, devine evident că naţiunile nu se vor putea comporta prea curând ca simpli "cetăţeni" ai unei democraţii planetare, în care normele adoptate de majoritate să devină obligatorii pentru toţi. Asta ar presupune renunţarea la suveranitate, ceea ce nu pare probabil să se întâmple într-un orizont de timp previzibil. Tocmai de aceea, suveranitatea naţională a fost amendată, în relaţiile internaţionale ale ultimilor ani, de principiul modern al drepturilor individuale. Precedentul absolut este intervenţia din Kosovo, în care acest principiu a constituit principala motivaţie. Sigur, suntem conştienţi că dincolo de ea au existat şi alte motivaţii, cum şi în Irak există importante interese economice, în principal ale SUA; aceste interese, însă, trebuie văzute tot pragmatic, ca o realitate care a existat şi va exista întotdeauna.

Noi credem că această raţiune a drepturilor fundamentale ale omului ar trebui să conteze din ce în ce mai mult. Faptul că ele au ajuns să producă o intervenţie care încalcă suveranitatea naţională nu este pur şi simplu arbitrar; acest principiu al drepturilor omului constituie sensul de evoluţie, deja de câteva secole, al societăţii moderne. Noi credem că toate popoarele, şi cu atât mai mult cele care au ieşit recent dintr-un regim totalitar, ar trebui să fie mai sensibile la acest tip de raţiuni, pentru că ele urmăresc reducerea cantităţii globale de suferinţă. Invocarea "cantităţii" nu înseamnă mercantilism; dacă există un obiectiv pe care am putea să-l considerăm demn de a fi impus cu forţa unor regimuri naţionale (şi suverane) care nu îl recunosc, acesta e singurul care poate fi susţinut de toţi oamenii, în virutea simplului fapt că sunt oameni: trebuie stopată cruzimea arbitrară care ucide oameni sau care, poate mai rău, îi transformă în sclavi lipsiţi de personalitate, de interioritate umană, ai unui regim abuziv. Acest obiectiv e, totuşi, greu de contestat, chiar dacă alte culturi decât cele euro-atlantice au, prin tradiţie, valori şi principii diferite de cele ale drepturilor omului.

În plus, suveranitatea trebuie neapărat amendată şi de noua realitate a terorismului internaţional. 11 septembrie a schimbat radical datele problemei; concluzia catastrofei umanitare de atunci nu poate fi decît aceea că statele sunt responsabile pentru terorismul care pleacă de la baze de luptă aflate pe teritoriul lor, cu atât mai mult acele state care sprijină activ reţelele teroriste. Ţările lumii nu pot să îşi închidă graniţele şi să instaureze măsuri totalitare de control pe teritoriul lor doar pentru că unele ţări se folosesc de principiul suveranităţii pentru a adăposti terorişti pe care îi trimit să ucidă, în mod laş, cetăţeni paşnici ai altor ţări. În această situaţie, guvernul unei ţări, fie ea democratică sau totalitară, trebuie să răspundă pentru tot ce se întâmplă pe teritoriul ei.

Regimul lui Saddam Hussein este un regim criminal. Este un regim responsabil de nenumărate asasinate şi torturi, împotriva kurzilor ca şi împotriva disidenţilor irakieni; ca orice regim dictatorial, însă, el ajunge să ucidă şi pur arbitrar, pentru a menţine teroarea sau doar în virtutea rutinei. O deputată laburistă britanică, Ann Clwyd, a asistat la o scenă obişnuită în Irak: lichidarea unor irakieni pe care regimul nu-i mai tolera, prin aruncarea lor într-o maşină de tocat materiale plastice; totul sub supravegherea fiului lui Saddam Hussein, Qusay. Cei care nimereau cu picioarele înainte mureau în chinuri mult mai groaznice decât cei care nimereau cu capul înainte; aceştia erau consideraţi "fericiţi", pentru că mureau mai repede. Deputatei de stânga, care a asistat la 30 astfel de execuţii, i s-a explicat că resturile umane erau folosite ca hrană pentru peşti. Or, atunci când oamenii ajung să se considere "fericiţi" doar pentru că sunt ucişi mai repede, e greu de înţeles cum principiile pacifiste-umaniste pot fi invocate împotriva unei intervenţii în favoarea lor.

Venitul mediu lunar în Irak este de doi dolari pe cap de locuitor; irakienii trăiesc în lipsuri materiale groaznice, dar au toate spectacolele groteşti pe care un regim totalitar le dă poporului în loc de mâncare şi medicamente. Măcar amintindu-ne de foamea şi frigul pe care regimul Ceauşescu ni le servea deodată cu spectacolele impuse de glorificare ale "geniului Carpaţilor", am putea să înţelegem războiul care îi va elibera pe irakieni, cu atât mai mult cu cât suferinţele noastre din trecut s-ar ridica cu greu la nivelul suferinţelor lor de astăzi.

Tocmai în virtutea acestei comunităţi în suferinţă, în viaţa cumplit de săracă şi de sordidă dintr-un regim totalitar am putea să-i înţelegem pe irakienii care aşteaptă astăzi intervenţia eliberatoare. Mai mult, noi credem că speranţa lor solicită o acţiune din partea noastră. România trebuie, bineînţeles, să sprijine coaliţia împotriva regimului Saddam Hussein în virtutea angajamentelor ei internaţionale, dar mai presus de asta noi trebuie să sprijinim o acţiune care va salva vieţi şi va curma multe cruzimi absurde. Este o acţiune violentă, care produce pierderi tragice de o parte şi de alta, dar nu are sens să ne opunem ei în virtutea unor argumente utopice, care ignoră faptul că Pământul nu a fost niciodată şi probabil că nici nu va fi un Rai în care leii şi căprioarele se îmbrăţişează. Trăim într-o lume conflictuală, în care trebuie neapărat să gândim pragmatic şi să ne asumăm decizii care nu sunt nici uşoare, nici confortabile.