ATITUDINI URR

25.03.2003

Saddam și pacifismul


Războiul din Irak ridică problema justificării lui. Pentru pacifiști, el este inacceptabil din motive umanitare de principiu, și aceste motive trebuie luate în considerare. Dar a gândi în termeni idealiști nu este niciodată suficient; sigur că toți oamenii raționali ar prefera să nu mai fie niciodată războaie, să nu mai moară oameni. Însă este această aspirație realistă? Războaie au existat întotdeauna, și se pare că omenirea nu a ajuns încă în acel stadiu de armonie generală care să le elimine pentru totdeauna. Înainte de a cere, pe un ton inflexibil, respectarea unor principii utopice referitoare la umanitate, cei care se opun cu intransigență maximă războiului ar trebui să ia în considerare starea de lucruri concretă; or, aceasta ne arată că în lume există interese divergente, și că nu avem încă nici setul de principii comune, nici instrumentele de drept prin care aceste interese ar putea fi armonizate.

 

Este riscant să gândim problema războiului din Irak în termenii unei dreptăți absolute, pentru că aceasta nu există. Nici măcar Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite nu este cu adevărat reprezentativ și nu are acea autoritate pe care o are un organ reprezentativ național, ale cărei reglementări se aplică tuturor cetățenilor în virtutea unei istorii comune și a unui destin comun. De aceea, noi credem că, în probleme de relații internaționale, trebuie să fim în primul rând pragmatici. Nu doar în sensul urmăririi unui interes național, ci mai ales în sensul de a avea tot timpul perspectiva a ceea ce este posibil, în mod realist, să se întâmple și să se obțină ca rezultat optim.

 

Continuând paralela dintre autoritatea și reglementările naționale, pe de o parte, și autoritatea și reglementările internaționale pe de altă parte, devine evident că națiunile nu se vor putea comporta prea curând ca simpli "cetățeni" ai unei democrații planetare, în care normele adoptate de majoritate să devină obligatorii pentru toți. Asta ar presupune renunțarea la suveranitate, ceea ce nu pare probabil să se întâmple într-un orizont de timp previzibil. Tocmai de aceea, suveranitatea națională a fost amendată, în relațiile internaționale ale ultimilor ani, de principiul modern al drepturilor individuale. Precedentul absolut este intervenția din Kosovo, în care acest principiu a constituit principala motivație. Sigur, suntem conștienți că dincolo de ea au existat și alte motivații, cum și în Irak există importante interese economice, în principal ale SUA; aceste interese, însă, trebuie văzute tot pragmatic, ca o realitate care a existat și va exista întotdeauna.

 

Noi credem că această rațiune a drepturilor fundamentale ale omului ar trebui să conteze din ce în ce mai mult. Faptul că ele au ajuns să producă o intervenție care încalcă suveranitatea națională nu este pur și simplu arbitrar; acest principiu al drepturilor omului constituie sensul de evoluție, deja de câteva secole, al societății moderne. Noi credem că toate popoarele, și cu atât mai mult cele care au ieșit recent dintr-un regim totalitar, ar trebui să fie mai sensibile la acest tip de rațiuni, pentru că ele urmăresc reducerea cantității globale de suferință. Invocarea "cantității" nu înseamnă mercantilism; dacă există un obiectiv pe care am putea să-l considerăm demn de a fi impus cu forța unor regimuri naționale (și suverane) care nu îl recunosc, acesta e singurul care poate fi susținut de toți oamenii, în virutea simplului fapt că sunt oameni: trebuie stopată cruzimea arbitrară care ucide oameni sau care, poate mai rău, îi transformă în sclavi lipsiți de personalitate, de interioritate umană, ai unui regim abuziv. Acest obiectiv e, totuși, greu de contestat, chiar dacă alte culturi decât cele euro-atlantice au, prin tradiție, valori și principii diferite de cele ale drepturilor omului.

 

În plus, suveranitatea trebuie neapărat amendată și de noua realitate a terorismului internațional. 11 septembrie a schimbat radical datele problemei; concluzia catastrofei umanitare de atunci nu poate fi decît aceea că statele sunt responsabile pentru terorismul care pleacă de la baze de luptă aflate pe teritoriul lor, cu atât mai mult acele state care sprijină activ rețelele teroriste. Țările lumii nu pot să își închidă granițele și să instaureze măsuri totalitare de control pe teritoriul lor doar pentru că unele țări se folosesc de principiul suveranității pentru a adăposti teroriști pe care îi trimit să ucidă, în mod laș, cetățeni pașnici ai altor țări. În această situație, guvernul unei țări, fie ea democratică sau totalitară, trebuie să răspundă pentru tot ce se întâmplă pe teritoriul ei.

 

Regimul lui Saddam Hussein este un regim criminal. Este un regim responsabil de nenumărate asasinate și torturi, împotriva kurzilor ca și împotriva disidenților irakieni; ca orice regim dictatorial, însă, el ajunge să ucidă și pur arbitrar, pentru a menține teroarea sau doar în virtutea rutinei. O deputată laburistă britanică, Ann Clwyd, a asistat la o scenă obișnuită în Irak: lichidarea unor irakieni pe care regimul nu-i mai tolera, prin aruncarea lor într-o mașină de tocat materiale plastice; totul sub supravegherea fiului lui Saddam Hussein, Qusay. Cei care nimereau cu picioarele înainte mureau în chinuri mult mai groaznice decât cei care nimereau cu capul înainte; aceștia erau considerați "fericiți", pentru că mureau mai repede. Deputatei de stânga, care a asistat la 30 astfel de execuții, i s-a explicat că resturile umane erau folosite ca hrană pentru pești. Or, atunci când oamenii ajung să se considere "fericiți" doar pentru că sunt uciși mai repede, e greu de înțeles cum principiile pacifiste-umaniste pot fi invocate împotriva unei intervenții în favoarea lor.

 

Venitul mediu lunar în Irak este de doi dolari pe cap de locuitor; irakienii trăiesc în lipsuri materiale groaznice, dar au toate spectacolele grotești pe care un regim totalitar le dă poporului în loc de mâncare și medicamente. Măcar amintindu-ne de foamea și frigul pe care regimul Ceaușescu ni le servea deodată cu spectacolele impuse de glorificare ale "geniului Carpaților", am putea să înțelegem războiul care îi va elibera pe irakieni, cu atât mai mult cu cât suferințele noastre din trecut s-ar ridica cu greu la nivelul suferințelor lor de astăzi.

 

Tocmai în virtutea acestei comunități în suferință, în viața cumplit de săracă și de sordidă dintr-un regim totalitar am putea să-i înțelegem pe irakienii care așteaptă astăzi intervenția eliberatoare. Mai mult, noi credem că speranța lor solicită o acțiune din partea noastră. România trebuie, bineînțeles, să sprijine coaliția împotriva regimului Saddam Hussein în virtutea angajamentelor ei internaționale, dar mai presus de asta noi trebuie să sprijinim o acțiune care va salva vieți și va curma multe cruzimi absurde. Este o acțiune violentă, care produce pierderi tragice de o parte și de alta, dar nu are sens să ne opunem ei în virtutea unor argumente utopice, care ignoră faptul că Pământul nu a fost niciodată și probabil că nici nu va fi un Rai în care leii și căprioarele se îmbrățișează. Trăim într-o lume conflictuală, în care trebuie neapărat să gândim pragmatic și să ne asumăm decizii care nu sunt nici ușoare, nici confortabile.