16.04.2003

Cercul închis şi vicios al puterii

Sistemul de partide din România este un sistem profund dezechilibrat, atipic pentru o democraţie funcţională. Nu numai că PSD domină autoritar Parlamentul, chiar fără sprijinul unui aliat permanent, dar al doilea partid clasat, cu o pondere de aproximativ 25 %, este definitiv pierdut pentru jocul democratic, ceea ce lasă opoziţiei democratice o pondere de sub 20%. Este mult prea puţin pentru ca ea să exercite un control eficient asupra puterii, iar asta aruncă asupra societăţii civile şi mass-mediei o responsabilitate exagerată, nefirească, căreia de multe ori nu reuşesc să-i facă faţă.

Poziţia privilegiată a "partidului-stat", cum este denumit adesea şi pe bună dreptate PSD, îi permite să ducă o politică agresivă de acaparare de parlamentari, consilieri locali şi primari. PSD încearcă astfel să contracareze eroziunea electorală, să se menţină în poziţia lui din jurul a 50%. Cei care "se tem de o dictatură" sunt prea puţin realişti; nu există condiţiile pentru o dictatură, nici internaţionale nici în plan intern, şi de aceea nici PSD, poate nici măcar PRM nu este interesat de o dictatură. Răul cel mai mare care poate exista, şi care chiar există, este ca această structură a sistemului de partide să menţină România într-o stare de democraţie incertă, care implică pentru români lipsa unui viitor sigur şi clar. Dar dacă o dictatură este imposibilă în principal datorită contextului european, asta nu înseamnă că trebuie să întreţinem în continuare iluzia consolatoare că Uniunea Europeană poate determina crearea în România a unei democraţii funcţionale, sau a unei economii de piaţă funcţionale, fără să conteze prea mult ce facem noi înşine.

Riscul cel mai mare este ca România să rămână o "democraţie de carton", cu instituţii aparent democratice dar lipsite de stabilitate şi performanţă, corelată cu un "capitalism de stat" în care, datorită lipsei de performanţă a democraţiei (adică datorită lipsei controlului pe care îl exercită cetăţenii), o falsă elită politică, socială şi economică se înalţă pe baza standardelor reduse de existenţă ale majorităţii.

Faptul că PSD a fost lăsat fără concurenţă reală în alegerile din 2000 îi permite aroganţa de astăzi; chiar îl obligă la aroganţa de astăzi, pentru că PSD nu are în interior o cultură democratică de natură a-i cenzura excesele şi atitudinile cu apetit totalitar (totuşi, cei care-i reproşează comportamentul totalitar uită prea uşor că acest tip de comportament se regăseşte în mai multe partide şi la mai mulţi lideri politici din România şi, în plus, că a nu avea un comportament totalitar nu e deloc suficient: pentru ca practica politică să atingă un nivel de democraţie satisfăcător, este necesar ca valorile acesteia să devină un mod de viaţă al partidelor şi al liderilor politici, ceea ce se întâmplă destul de rar). Lipsa de control şi de echilibrare prin joc politic democratic îi permite PSD să sfideze din ce în ce mai făţiş procedurile acceptate ale democraţiei. Ultimul exemplu dintr-un lung şir este cel al simulării unui posibil guvern PSD din 2007, în care se regăseau mai mulţi copii ai unor demnitari PSD: împreună cu faptul că în multe filiale astfel de "succesiuni la tron" sunt deja banale, exemplul amintit arată clar că PSD nu are nici o reţinere în a-şi crea un circuit paralel, nedemocratic, de transmitere a puterii, care aminteşte de "prinţii" pe care Ceauşescu sau Kim Ir Sen îi pregăteau pentru putere. Nici în acest aspect punctual, exigenţele Uniunii Europene nu pot avea vreun efect: singurele mecanisme care pot stopa asemenea practici sunt cele ale democraţiei interne.

Întreaga clasă politică românească este însă, în acest moment, un cerc închis, chiar dacă modalităţile de învârtire în cerc nu sunt întotdeauna atât de groteşti şi anacronice precum cele din PSD. Semnificativ este faptul că, după 1990, nu s-a creat nici un partid nou care să joace un rol cât de cât semnificativ în politica românească; partidele care au format cele două tabere principale ce s-au confruntat în această perioadă, şi care s-au înlocuit la putere în 1996 şi 2000, au fost, pe de o parte, un partid care a moştenit nomenclatura şi tehnocraţia semipolitică a aparatului de stat comunist, pe de altă parte partide istorice româneşti reînfiinţate. Dincolo de sciziuni, fuziuni şi alianţe, clasa politică românească este acum una întoarsă înspre trecut şi împotmolită în rutină, deoarece provine din acele partide create imediat după 1990, grevate de comunism (ori de naţionalismul comunist în cazul PRM) sau, dimpotrivă, de frustrări mult prea adânci faţă de acesta; există între ele un contencios politic mult prea încărcat, care tinde să se perpetueze la nesfârşit pe aceleaşi coordonate.

Este de domeniul evidenţei că România nu poate ieşi din impasul profund în care se află decât cu aportul unor forţe politice noi, orientate spre viitor. Este important să apară şi alţi oameni politici, tineri şi necondiţionaţi de practicile îndoielnice ale primei faze a democraţiei româneşti, o pseudodemocraţie în care caruselul scenei politice se învârtea din inerţie, fără ca cei urcaţi în el să mai aibă timp să vadă feţele celor de pe margine. Şi mai important este însă ca aceşti noi politicieni să apară şi să lucreze în cadrul unui nou tip de proiect politic, lipsit de tarele proiectelor politice ale etapei primitive a redescoperirii democraţiei de după 1989, adică având o viziune clară asupra viitorului şi bazându-se pe participarea politică a cetăţenilor, nu pe indiferenţa lor.

Desigur că politicieni tineri apar mereu, fie şi doar datorită faptului că oamenii, şi chiar şi politicienii care se cred câteodată ceva mai mult decât oameni, mor la un moment dat sau sunt incapacitaţi de bătrâneţe (din păcate, avem şi destule exemple de politicieni pe care senilitatea nu i-a împiedicat să-şi continue "activitatea"). Schimbarea automată, biologică a generaţiilor nu este însă suficientă, atâta timp cât cei care ajung la maturitate nu alcătuiesc o forţă de impact suficient de mare pentru a schimba structurile politice în care avansează încet-încet. Dimpotrivă, ei sunt forţaţi să se modeleze după chipul şi asemănarea celor care conduc aceste structuri. Iar dacă ei sunt integraţi iniţial în organizaţii speciale de tineret ale partidelor, ceea ce aparent denotă grijă faţă de ei, asta nu e decât o modalitate de a-i supune: lipsiţi de puterea de a decide şi de a se afirma prin acţiune în cadrul acestor "pepiniere", tinerilor nu le rămâne decât şansa tristă de a se afirma prin discursuri conformiste, pe "linia" partidului. Aceste organizaţii de tineret (ca şi cele de femei, studenţi, muncitori) nu sunt în realitate decât un instrument de marginalizare, anacronic şi nefericit, cel puţin în contextul special al politicii româneşti în care trebuie găsită neapărat o breşă pentru a sparge cercul închis şi vicios al clasei politice actuale, formată din bărbaţi "maturi", "educaţi" şi "responsabili".

Cât de închis este cercul politicii româneşti actuale se poate vedea şi numai din fenomenul migraţiei politice, ajuns la cote aberante. Există migratori de profesie, care sar dintr-un partid în altul după cum bate vântul. Se trece de la stânga la dreapta fără nici un fel de probleme, pentru că legătura dintre omul politic şi partidul său nu e una bazată pe valori şi principii, nici de o parte nici de alta, cu atât mai puţin pe onoare, demnitate sau simpla seriozitate necesară oricărui proiect de durată, fie el politic sau nu. Politicienii "de profesie" sar în barca adversarului fără nici un fel de procese de conştiinţă, căci nu îi ţine în partidul lor un interes superior celui personal. Oricât de mediocru şi de lipsit de caracter s-ar fi dovedit un om politic, el este considerat o "valoare în sine" dacă a apucat să devină cunoscut în politică, şi este acceptat cu bucurie de partidele concurente în momentul în care se satură de partidul său; or, asta se poate întâmpla numai atunci când clasa politică devine o castă închisă, în care privilegiile sunt de la sine îneţelese iar poziţia fiecărui membru al castei este asigurată pe viaţă. În sistemul de partide din România există doar o falsă concurenţă, chiar dacă certurile nesfârşite şi incapacitatea de a colabora pe proiecte concrete pot lăsa o altă impresie. În realitate, clasa politică e în concurenţă doar cu societatea pe care o tratează cu condescendenţă. Este doar un trist monopol, de pe urma căruia pierd milioanele de cetăţeni care trebuie să suporte taxe din ce în ce mai mari şi mai absurde, care nu ştiu dacă vor obţine asistenţă medicală în schimbul banilor pe care sunt obligaţi să îi plătească şi cărora improvizaţiile perpetue ale guvernanţilor nu le permit să-şi facă planuri de viitor.

Acest monopol trebuie spart, ca şi celelalte monopoluri din România. Nici un om politic nu trebuie să mai rămână pentru eternitate la putere (adică în clasa politică, nu neapărat la guvernare) doar pentru că la un moment dat a devenit cunoscut sau a atins o anumită poziţie, sau doar pentru că a ştiut să-şi alimenteze afacerile cu relaţii politice şi să-şi sprijine cariera de om politic cu bani negri. A fi om politic ar trebui să însemne a te afla în slujba societăţii, o slujbă care se pierde imediat atunci când nu există performanţă, cu atât mai mult atunci când nu există onestitate. Partidele trebuie să devină interesate în atragerea de valori, nu doar de nume cunoscute, de profesionişti care pot şi să lucreze serios, nu doar să ţină discursuri, dar asta se va întâmpla doar atunci când între ele va exista o concurenţă adevărată. Adică atunci când între ele se va interpune o forţă politică nouă, radical diferită de cele care domină acum politica din România.