09.05.2003

Socialismul "creştinesc"

În România se munceşte din ce în ce mai puţin. Unele din primele măsuri luate după Revoluţie au fost reducerea săptămânii de lucru şi a vârstei de pensionare. Declinul economic constant al tranziţiei a determinat, şi el, reducerea locurilor de muncă; menţinerea artificială în viaţă a industriei de stat a avut doar un fals efect de conservare a numărului de locuri de muncă. Nu numai că ea a consumat sume enorme din bugetul de stat, dar a paralizat şi alte resurse economice importante care ar fi putut contribui la dezvoltarea unui sector economic privat, sănătos. Blocând dezvoltarea economică, politica populistă a guvernelor tranziţiei a blocat şi crearea de noi locuri de muncă, în compensaţie la cele care s-au pierdut în mod inevitabil.

Evident, nu doar reducerea numărului de angajaţi şi a timpului de muncă individual este o problemă în România. O problemă mai mare încă este ineficienţa cronică a muncii. Laşitatea guvernelor care au amânat mereu reformele economice ne costă din ce în ce mai scump acum: lipsa unui mediu economic cu adevărat concurenţial determină o productivitate scăzută a muncii chiar şi în sectoarele mai performante ale economiei. Situaţia devine cu adevărat delirantă în administraţie, unde problema corupţiei reuşeşte să o eclipseze pe cea a ineficienţei crase a muncii, şi în sectorul economic de stat, în întreprinderile care îşi ţin oamenii în şomaj tehnic cu anii, sau în sectorul energetic, unde personalul e grotesc supradimensionat, iar salariile se stabilesc după un criteriu mult mai simplu decât eficienţa: cât au chef să ia din banii publici.

Astfel că laitmotivul reluat adesea de diverşi moralişti, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi să-l formuleze, după care "românului nu-i place munca", ar trebui privit cu toată circumspecţia. Ţăranii români muncesc din greu, chiar dacă ineficient; în atâtea firme private se munceşte serios, pentru că acolo trebuie obţinute anumite rezultate. E adevărat că ar trebui dezvoltată o nouă cultură a muncii care să şteargă mentalităţile nefaste induse în timpul comunismului, dar problema nu e doar a disponibilităţii românului de a munci, ci şi a cadrului care i se oferă.
Într-o Românie în care economia e încă în mare măsură în mâinile statului şi în care o bună parte a economiei private face afaceri cu statul nu există motivaţia pentru a munci din greu.

Nu numai că până acum nu s-a reuşit crearea unui cadru economic şi social care să stimuleze munca onestă şi eficientă, dar guvernul actual descurajează făţiş aceste valori. Noul Cod al muncii limitează strict săptămâna de lucru la 48 de ore, astfel că angajaţii firmelor private nu pot lucra mai mult chiar dacă doresc şi chiar dacă trebuie s-o facă; pentru cei de la stat, desigur, acest tip de probleme nu există, decât poate pentru cei din sănătate care nu-şi vor mai putea face gărzile, pentru că nu-i lasă legea. Multe alte prevederi populiste ale Codului muncii îi îndeamnă pe salariaţi să vadă salariul primit ca pe un fel de asistenţă socială care li se cuvine din oficiu, nu ca pe o răsplată a muncii ce trebuie dobândită prin merit. Angajatorilor li se impun toate obligaţiile posibile şi imposibile; textul Codului nu spune nimic, însă, despre obligaţia angajatului de a presta o muncă de calitate. Loialitatea angajatului nu e văzută ca o datorie morală, absolut firească; pentru a beneficia de ea, adică pentru ca angajatul să nu divulge altor părţi informaţii confidenţiale, angajatorul trebuie să plătească un spor consistent.

Dar guvernul Năstase poate oricând să-şi depăşească fără probleme propriile recorduri în materie de absurd şi imoralitate, astfel că el evoluează constant spre forme din ce în ce mai directe de descurajare a muncii. După ce a procedat la fel cu vacanţa de Crăciun, guvernul a cuplat şi de Paşte o sărbătoare laică cu una creştină, pentru a putea oferi potenţialului electorat o vacanţă consistentă. Desigur, n-ar fi prima dată când socialismul şi creştinismul sunt fuzionate de PSD pentru a obţine efecte de imagine. Şi un ateu convins ca Ion Iliescu, şi cei mai lipsiţi de Dumnezeu lideri ai partidului participă cu dăruire la slujbe religioase şi sfinţiri, ca să vadă oamenii unde e credinţa adevărată.

Elanul "creştinesc" al guvernului a lovit sectorul privat în primul rând prin interdicţia de a se lucra timp de 9 (nouă) zile, cu excepţia cazurilor în care angajatorii îşi plăteau dublu angajaţii. Măsură aberantă, pentru că un număr infim de afaceri curate sunt atât de profitabile încât să-şi poată permite o astfel de creştere a salariului. Măsură, evident, arbitrară şi imorală, căci nu exista nici un motiv raţional pentru ca 3 zile lucrătoare să fie declarate libere de guvern doar pentru că s-au nimerit lângă unele zile de sărbătoare. Între lunea de după Paşte şi 1 Mai erau două zile în care se putea lucra, chiar şi cu riscul ca unii români prea plini de sentimente mioritice să leşine de greaţă din cauza asta; la fel se putea lucra şi în vinerea de 2 mai.

Guvernul socialist "creştin" al lui Adrian Năstase nu înţelege însă că într-o societate civilizată există reguli şi drepturi care sunt prevăzute de legi, şi nu schimbate de guvern în fiecare zi. Oferind românilor o vacanţă nejustificată, guvernul Năstase nu face altceva decât să-şi facă propagandă electorală pe banii firmelor comerciale, care rămân cu aceleaşi cheltuieli salariale dar beneficiază de mai puţină muncă, deci de venituri mai mici. În plus, chiar şi firmele care ar fi vrut să lucreze între Paşte şi 1 Mai ar fi putut-o face cu greu, cu toată administraţia şi sectorul financiar-bancar paralizate.

Nimic nu caracterizează mai bine guvernarea PSD decât dispreţul pentru lege şi în general pentru reguli, precum şi decizia arbitrară şi abuzivă care lasă impresia că rezolvă o problemă sau creează un beneficiu de moment, pentru ca pe termen lung să producă cele mai grave consecinţe. Nimic nu e mai tipic politicii PSD şi electoratului său decât amânarea indefinită a oricărei acţiuni, complacerea în delăsarea mizerabilă a celui care se mulţumeşte să supravieţuiască oricum, cu condiţia să nu-l bată nimeni la cap. Ce contează pentru PSD şi pentru electoratul său că decalajul dintre economia românească şi cea ungară sau cehă e mai mare decât cel dintre aceste economii şi cele occidentale? Adrian Năstase şi miniştrii săi fac gargară cu indicatori macroeconomici, care aduc aminte destul de brutal de producţiile la hectar care se raportau pe vremea lui Ceauşescu, şi toată lumea se simte bine.

Un alt element foarte tipic stilului de guvernare PSD, care s-a manifestat şi în decizia de a acorda românilor o vacanţă suplimentară de Paşte este imposibilitatea de a înţelege efortul de durată care e necesar României (de fapt, este vorba mai degrabă de un concediu suplimentar, pentru că doar copiii au vacanţe; această confuzie frecventă e însă extrem de semnificativă pentru lipsa de responsabilitate de tip infantil a celor care consideră că astfel de "vacanţe" sunt ceva firesc). Un partid al imobilismului cum este PSD nu poate înţelege că vremea în care oamenii primitivi culegeau roadele naturii şi în restul timpului se despăducheau şi pictau peşteri a trecut. Acum ritmul vieţii e altul, şi activităţile omului sunt altele. Poate că unele lucruri bune s-au pierdut, chiar dacă şi multe alte lucruri bune s-au câştigat; este inevitabil, căci nu trăim într-o lume perfectă (şi chiar e necesar să nu încercăm să facem din lumea de aici una prefectă). Însă tot ce a fost bun poate fi reinterpretat şi recuperat în alte forme, astfel că eventualele noastre nostalgii după lumea patriarhală care deja a apus de mult n-ar trebui să fie un argument împotriva conectării la lumea contemporană. A reveni acum la o lume patriarhală sau a întârzia într-un tip de cultură care are ca ideal practic supravieţuirea şi ca ideal moral "boema" ar însemna, de fapt, să ne renegăm cultura europeană de care aparţinem, o cultură dinamică, a dezvoltării.

Este esenţial să înţelegem munca şi ca necesitate economică şi ca valoare morală. Indiferent în ce fel lucrăm şi acţionăm fiecare, e necesar să facem ceva, şi fiecare pentru el personal, şi pentru ceilalţi. Mai ales în situaţia critică a României, în care oameni care au muncit şi cotizat o viaţă întreagă nu au posibilitatea de a-şi îngriji sănătatea, în care copii, semeni de ai noştri, trăiesc o viaţă abjectă prin canale iar cea mai mare parte a românilor trăiesc de azi pe mâine, a ne complăcea în inactivitate doar pentru că un guvern e suficient de iresponsabil pentru a propune aşa e cel puţin indecent.