15.06.2003

Mamutul administraţiei din România

Guvernul Năstase este un guvern mamut care duce la paroxism tradiţia birocraţiei stufoase şi ineficiente din România. La nivelul guvernului, numărul de ministere e atât de mare nu doar pentru că în PSD sunt mulţi pretendenţii la portofolii, şi mulţi "contribuabili" cărora trebuie neapărat să li se asigure un loc, ci şi pentru că liderii PSD consideră că în acest mod creează impresia de putere. PSD vrea să lase impresia că, dacă există un minister al Dezvoltării, România se dezvoltă în ritm accelerat sau că întreprinderile mici şi mijlocii sunt încurajate de stat doar pentru că există un minister de resort.

În realitate, lucrurile stau altfel, iar simplitatea evidenţei e dureroasă. Toate celelalte ţări candidate stau mult mai bine în fiecare din domeniile pentru care guvernul Năstase are câte un minister special. Nici una din aceste ţări candidate nu au ministere ridicole precum Turism, IMM, Dezvoltare şi Prognoză sau Informaţii Publice, şi totuşi turismul lor e mult mai viu decât al nostru, IMM beneficiază de condiţii mult mai bune iar instituţiile publice sunt mai transparente.

E evident atunci că toate aceste ministere nu sunt necesare pentru relansarea acelor domenii. În fapt, ele nu reuşesc nici măcar să gestioneze la nivelul decenţei domeniile respective; funcţia lor nu e în primul rând asta. Funcţia ministerelor şi departamentelor baroce ale guvernului Năstase este de a crea imagine. Nu doar Ministerul Informaţiilor Publice se ocupă cu propaganda, ci şi Ministerul Turismului, de exemplu, are ca principală sarcină lansarea de programe care să lase impresia că turismul creşte spectaculos sub guvernarea PSD, indiferent dacă ele se mai realizează sau nu, dacă sunt viabile sau nu. “Realizările" din turism, în special privatizările, sunt mediatizate masiv, sub formă de reclamă sau altfel, pe bani foarte grei. Banii noştri, desigur: plătim impozite ca să primim în schimbul lor propaganda PSD.

De aceea considerăm mai mult decât binevenită propunerea Societăţii Academice din România (SAR) ca guvernul să se reducă drastic, chiar să îşi înjumătăţească numărul de portofolii (de la 26 la 13, media în rândul ţărilor candidate fiind de 16 !). Momentul în care vine această propunere este foarte bun, deoarece PSD însuşi şi-a anunţat intenţia de a mai reduce numărul portofoliilor. Este însă îndoielnic că ar accepta o reducere atât de tranşantă, aşa cum, de altfel, este cu totul îndoielnic dacă avea sau nu de gând să opereze reducerea cu adevărat. Una din cele mai eficiente tactici ale PSD este de a anunţa îndelung o schimbare care se bucură de sprijin popular; apoi, după ce s-au creat astfel beneficii de imagine, schimbarea este uitată de la sine sau nu se mai face din motive pe care partidul de guvernământ le găseşte în afara sa.

Nu numai că PSD-ului îi va fi greu să reziste acestei propuneri şi sprijinului pe care ea îl va primi din partea societăţii şi opoziţiei, dar chiar ralierea opoziţiei este importantă, căci o schimbare majoră precum cea care implică viziunea asupra administraţiei trebuie să facă obiectul unui consens politic larg. Dacă, prin absurd, PSD ar realiza o reformă precum cea propusă de SAR şi actuala opoziţie ar veni la putere şi ar readuce vechea structură, atunci totul ar fi în zadar (de altfel, recordul absolut la numărul de portofolii în perioada de tranziţie îl deţine Victor Ciorbea, cu 28 de miniştri).

Lipsa de continuitate care produce atât de mult rău în cazul programelor majore de reformă în România produce la fel de mult rău şi în cazul instituţiilor. Schimbarea puterii atrage după sine schimbarea funcţionarilor “inamici" cu garnitura de funcţionari ai partidului; relativ la exigenţele timpului nostru, fenomenul e la fel de aberant ca şi pe vremea lui Eminescu, când erau concediaţi inclusiv bibliotecarii şi profesorii. Dar nu numai funcţionarii au fost concediaţi abuziv. Structura guvernului a fost radical modificată după alegerile din 2000, iar ministerele rebotezate, ceea ce e dezastruos pentru coerenţa actului de administrare. Motivaţia o regăsim doar parţial în nevoia de a găsi un pretext pentru concedierea funcţionarilor care beneficiau de protecţia statutului lor proaspăt adoptat. De fapt, prin rebotezarea ministerelor (doar 3 şi-au păstrat vechiul nume) se încearcă luarea în posesie a statului. Este un simptom clar de neacceptare a ideii că administraţia revine pe rând unui partid sau altul în funcţie de preferinţa alegătorilor, şi că ea revine ca o sarcină, ca un obiectiv care nu mai e politic, nu ca un privilegiu.

Nu doar numărul în sine al ministerelor este o problemă. Ministerele au structuri a căror complexitate frizează absurdul şi sfidează orice corelare cu funcţiile ce trebuie îndeplinite. Există departamente care au, pe lângă director, un singur angajat care are principala funcţie de a-l face pe respectivul director să se simtăcât mai director. Există departamente aberante, precum cel de Culte de pe lângă Ministerul Culturii. Nu numai că el nu se justifică, dar existenţa lui ar trebui să ne îngrijoreze profund: ce poate el să le facă diferitelor grupuri religioase? Acesta e domeniul prin excelenţă în care un stat democratic trebuie să facă un singur lucru, respectiv să nu facă nimic. Dacă, în mod excepţional, chiar apare necesitatea unei reglementări, ea poate fi susţinută de guvern în ansamblul lui, nu e nevoie de un departament special; la fel e şi cazul altor funcţii minore pentru care PSD a creat ministere întregi. Astfel că, dacă cineva s-ar uita cu atenţie la structurile ministerelor şi la ce fac ele cu adevărat s-ar îngrozi. În ministerul de Justiţie există, de exemplu, un serviciu condus de un fost ofiţer de Securitate, care teoretic combate corupţia dar practic o protejează.

Deficienţele administraţiei centrale nu sunt deloc unele de detaliu, şi nu sunt nici greşeli inocente. Sunt rezultatele unor măsuri luate cu bună ştiinţă împotriva tuturor regulilor şi a protestelor celorlalţi. Politicienii români refuză cu obstinaţie să asculte vocea specialiştilor în politici publice; parţial din ignoranţă şi înfumurare prostească, parţial din comoditate sau pur şi simplu din cauză că sugestiile specialiştilor se opun intereselor lor. Domenii precum învăţământul sau sănătatea sunt de o asemenea complexitate încât oamenii politici însărcinaţi cu gestionarea lor trebuie neapărat să utilizeze expertiza specialiştilor în politici publice, mai ales în situaţia specială de azi care reclamă reforme ample.

Astfel că în problema responsabilităţii pentru calitatea penibilă a administraţiei centrale nu e vorba de erori umane, inerente oricărei activităţi, ci de rea intenţie şi de neglijenţă programatică. Societatea Academică din România care acum propune simplificarea structurii guvernului a avertizat de mult timp, spre exemplu, relativ la pericolul care planează asupra sănătăţii, a explicat cauzele şi a sugerat modalităţi de acţiune. Nu numai că guvernul Năstase nu a luat în seamă aceste sugestii, dar a acţionat împotriva lor continuând să deturneze banii colectaţi pentru sănătate şi întărindu-şi controlul asupra Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Rezultatul s-a văzut la puţin timp: sănătatea a intrat într-o criză profundă care poate fi cel mult mascată, dar nu poate fi rezolvată decât printr-o reformă a sistemului în ansamblul său, plecând de la principii şi obiective clare. Pentru o astfel de reformă ar fi foarte utilă asistenţa specialiştilor (cu atât mai mult cu cât uneori îşi oferă expertiza gratuit), dar pentru a accepta asta e nevoie de o altă cultură politică decât cea a actualilor guvernanţi.