21.07.2003

Cifre şi/sau fapte

De obicei, statistica e considerată o ocupaţie plicitisitoarea. În anumite condiţii, însă, statistica se poate dovedi la fel de incitantă ca un sport extrem. Despre economia românească, de exemplu, aflăm din când în când cifre statistice uluitoare. Fie date ofciale, fie interpretări politice extravagante ale lor.

Astfel, de curând am putut afla că economia subterană a României ar fi de aproximativ 18%. Cu alte cuvinte, am fi la exact acelaşi nivel cu Franţa şi Germania, unde această cotă de economie subterană reprezintă acel nivel de infracţionalitate şi evaziune pe care nu o poate evita nici o ţară în care instituţiile funcţionează foarte bine. Ar fi, aşadar, un adevărat miracol ca noi, cu instituţii în care corupţia e adevăratul regulament de funcţionare internă, să fim la acelaşi nivel. Şi, din păcate, nu e nici un miracol, pentru că cifra reală e, după toate estimările specialiştilor serioşi, undeva în jurul a 40%.

Explicaţia simplă e aceea că, în interesul propagandei partidului de guvernământ, se pot măslui orice cifre. Nici un efort nu e prea mare pentru a "coafa" realitatea economiei româneşti: până la urmă, primul ministru a reuşit să forţeze demisia directorului Institutului Naţional de Statistică. Şi pe bună dreptate. Acesta îşi permitea să redea cifrele reale rezultate din măsurarea realităţii economice şi din interpretarea datelor primare. Aşa că locul lui a fost luat imediat de o nouă directoare care a început, din a doua zi de la instalarea în funcţie, să raporteze cifre abracadabrante despre economia românească.

Primul ministru a anunţat şi că privatizarea marilor întreprinderi din România a ajuns la 93%. Evident, a "raportat" acest succes în Anglia, nu în România unde el nu e doar destul de indezirabil, ci şi absolut neverosimil. Cifra reală e de 54%. Primul ministru a "uitat", în mod convenabil, toate companiile de stat care înghit sume imense de la buget. Fie că o fac sub forma subvenţiilor, a scutirilor de datorii sau, pur şi simplu, sub forma ineficienţei şi corupţiei cronice care le afectează. Pentru că, dacă o companie precum Petrom realizează profit, asta nu înseamnă că e o companie de succes şi că ea nu e o problemă pentru economia românească.

Problema e tocmai aceea că, din cauza corupţiei şi a administrării discreţionare, ea realizează beneficii în special pentru cei care o căpuşează şi, de dragul funcţionării liniştite a schemei de spoliere, şi în beneficul sindicatelor. Profitul raportat de o astfel de companie este insignifiant faţă de investiţiile colosale care au intrat în ea din bani publici, indiferent că e vorba de banii publici de dinainte sau de după 1989. Aceste investiţii sunt ale noastre, ale tuturor, iar eficienţa lor nu ar trebui judecată în funcţie de grila aduc/nu aduc profit, ci cât de mult se apropie de profitul pe care le-ar realiza în condiţiile unei administrări corecte şi eficiente.

Or, companiile de stat, chiar şi cele mai "profitabile" dintre ele, sunt foarte departe de aceste performanţe. Tocmai de aceea, guvernanţii simt nevoia să acopere realitatea amânării indefinite a privatizării cu cifre mincinoase. Aceastea acoperă realitatea simplă a spolierii unui bun public, aşa cum cifra ridicolă de 18% pentru economia subterană acoperă incapacitatea crasă a guvernului de a asigura respectarea regulilor după care funcţionează o economie modernă.

Cifrele statistice sunt şi ele bunuri publice. Avem dreptul să le cunoaştem, căci ele reflectă realitatea în care trăim şi, de altfel, sunt produse de un aparat administrativ pe care îl plătim prin taxe şi impozite. Astfel că, nu numai că avem dreptul să le cunoaştem, ca pe orice informaţie de interes public, dar avem şi dreptul la cifre obiective, corecte, produse după norme ştiinţifice şi nu după meschine interese de partid. Imaginea pe care o avem despre realitatea în care trăim e oricum suficient de deformată la nivelul interpretării ei în discursurile poltice. Ar trebui ca măcar cifrele statistice să rămână exacte. Nu ne ajută cu nimic dacă înfrumuseţăm, prin metode ingenioase de calcul, creşterea economică sau rata şomajului.

Atunci când sunt relativ exacte şi calculate cu bună credinţă, cifrele produse nu doar de statistică, dar şi de sondajele de opinie pot să ne pună pe gânduri. Astfel, din ultimul Barometru de Opinie putem afla că una din principalele spaime ale românilor rămâne şomajul deşi acesta, chiar dacă nu e exact cel "cosmetizat" de aparatul de propagandă al guvernului, e totuşi destul de scăzut. De asemenea, putem afla că sprijinul acordat partidului de guvernământ rămâne la cote de peste 40%, deşi românii sunt nemulţumiţi în proporţie de 70-80% de realizările aceluiaşi guvern din majoritatea domeniilor esenţiale de activitate. În sfârşit, poate că cel mai straniu şi îngrijorător rezultat al acestui sondaj e cel care indică modelul social ideal preferat de majoritatea românilor, respectiv unul în care cei mai mulţi cetăţeni sunt apropiaţi de vârful pirameidei sociale, şi foarte puţini la bază, adică un fel de piramidă răsturnată. Acesta traduce, probabil, o preferinţă generalizată pentru privilegii în dauna principiului egalităţii.

De aceea, acordarea cifrelor cu realitatea nu implică doar producerea unor cifre corecte care să o reflecte fidel, ci şi transformarea realităţii astfel încât aceste cifre să devină coerente şi normale. De exemplu, prin combaterea inerţiei electorale ar trebui să ajungem la situaţia în care procentele celor profund nemulţumiţi de guvern însumate cu procentele celor care votează guvernul să nu mai depăşească 100%, pentru că această depăşire echivalează cu un eşec al democraţiei ca atare. Sau, prin promovarea egalităţii ca valoare fundamentală a unei societăţi democratice, s-ar putea ajunge la înţelegerea faptului că o piramidă răsturnată nu poate fi un model social realist, ci doar unul produs de resentimentele celor lipsiţi de privilegii, şi care doresc să ajungă în poziţii privilegiate fără a trece prin condiţia egalităţii cu ceilalţi, prin competiţia bazată pe condiţii de egalitate formală.

În orice caz, măsluirea brutală a cifrelor care descriu realitatea în care trăim e un semn de cel mai rău augur pentru noi. Pentru că ele ne împiedică să vedem dimensiunile exacte ale situaţiei în care ne găsim, ne împiedică să ne fixăm obiective fezabile şi să găsim acele metode eficiente de a le atinge.