Evenimentul Zilei, Luni 8 decembrie 2003

Reporter: Carol Sebastian

Interviu cu Dl. Gabriel Liiceanu
  după Convenţia Naţională URR

- Începînd din anul 2000, scurtă vreme după alegeri, am avut senzaţia că celor din categoria mea - personajelor incomode, care au prostul obicei să spună destul de abrupt ce gîndesc - li s-au închis dintr-odată uşile tuturor televiziunilor. Nu mă dau deloc în vînt după apariţiile în public, dar am constatat ce vă spun în raport cu ce se petrecea înainte: pînă în 2000 trebuia, din cinci-şase invitaţii pe lună la o televiziune sau alta, să-mi triez apariţiile. Concluzia e simplă: ori am devenit idiot de pe o zi pe alta, ori între noua putere şi conducerile televiziunilor a intervenit o înţelegere privitoare la tipurile de discurs neagreate. Contactul meu cu lumea publică s-a limitat de atunci la emisiunile culturale.

- Nu mai e şi altceva, domnule Liiceanu?

- Ba da, o enormă oboseală, venită din senzaţia că zece ani m-am zbătut de pomană, că lupta a fost mereu inegală. Lumea din care făceam eu parte, prinsă între cinismul clasei politice şi puzderia de oameni şocaţi de sărăcie şi manevrabili prin ignoranţă, nu avea cum să se organizeze.

- Lumea din care făceaţi dumneavoastră parte şi care a ajuns, la un moment dat la o dilemă-capcană: Iliescu versus Vadim Tudor, dacă-mi amintesc bine înainte de turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. Şi au ajuns, să-i îndemne, mulţi dintre ei, pe oameni să voteze Iliescu. N-a fost o capcană în care au căzut acei oameni? Şi astfel se explică poate şi inactivitatea lor de acum, sau dezamăgirea lor de acum, în afară de dezamăgirea provocată de Convenţia Democratică şi de cei zece ani...

- Ce aveam eu în minte atunci şi ceea ce am şi acum pentru a putea să mă orientez în spaţiul politic este gîndul următor: mai oricine ştie să aleagă între alb şi negru, dar în contexte politice concrete eşti pus îndeobşte în situaţia de a alege între nuanţe şi tonuri subtile şi, cel mai adesea, între două rele. În situaţia noastră de fiinţe "căzute" în spaţiul politic românesc, am fost obligaţi să alegem răul mai mic împotriva răului mai mare. Şi recunosc că în 2000 această constrîngere a fost umilitoare şi i-a făcut pe mulţi să renunţe la vot. Însă potrivit gîndului de care vă vorbeam, reieşea în mod fatal că între Iliescu şi Vadim Tudor, Iliescu era răul mai mic. Celălalt nici măcar nu era răul, era un banc politic imens de prost. Imaginaţi-vă însă ce grozăvie să trăieşti un asemenea banc politic prost - întrupat.

- Dar, n-a fost asta o capcană? Am stat de vorbă cu Iliescu înainte de turul al doilea ...

- .... Adică a fost o chestie gîndită ca să se ajungă la acel punct.

- Exact.

- Şi, indiferent ce vota lumea, ar fi cîştigat Iliescu? Sau depindea şi de votul nostru?

- Nu, mie mi s-a părut Iliescu foarte liniştit, cînd am stat de vorbă cu el, şi chiar l-am întrebat cum priveşte îndemnurile şi apelurile GDS-ului, Alianţei Civice, şi ale atîtor figuri proeminente de a se vota pentru el. Şi mi-a răspuns extrem de apăsat ca atunci cînd are el de spus ceva: "N-am nevoie de voturile lor, nu-mi pasă de ele" şi, în general, nu părea deloc îngrijorat de Vadim. Chiar mi-a dat un procent: mai mult de 20-30% n-o să ia, a spus. Ştia ceva, nu ? Dar spuneţi-mi, domnule Liiceanu, lichelele din 2004 sînt mai multe decît cele din '90?

- Nu, dar între timp s-au liniştit în privinţa destinului lor şi acum nu fac decît să prospere. În 1990 se temeau, nu ştiau cum va evolua istoria. Dar a evoluat bine, nespus de bine în ce-i priveşte. De aici şi dezabuzarea de care vorbeam, de aici senzaţia că am ajuns în impas.

- Înţeleg, dar aud că aşa dezamăgit cum sînteţi, veţi merge, la sfîrşitul săptămînii la congresul unei formaţiuni politice. E vorba de Uniunea pentru Reconstrucţia României. De ce?

- De ce? Ca să vă răspund ar trebui să vă spun ce am resimţit eu în raport cu istoria noastră de 14 ani încoace: două lucruri care se bat cap în cap. În decembrie 1989 am trăit un formidabil frison istoric, o emoţie politică fără echivalent în viaţa mea. Căderea lui Ceauşescu a echivalat cu ieşirea dintr-o grotă a istoriei şi toată speranţa din lume se adunase atunci în fiinţa mea.Aveam 48 de ani şi nu visasem niciodată că ţara mea ar fi putut, în timpul vieţii mele, să aibă şansa de a intra în rîndul lumii. M-am dus cu atîta încredere la rendez-vous-ul pe care părea să mi-l dea istoria! Şi ce a urmat? A urmat o lungă dezamăgire de 14 ani, din care n-am mai ieşit aproape nici o clipă. Licărirea de speranţă din 1996 a dispărut rapid şi în mine a reapărut ideea că nu-mi rămîne decît să reintru în bîrlogul meu cultural şi să lucrez pentru o Românie din vis. Pe scena politică, de-acum ocupată, mi s-a părut că se joacă aceeaşi piesă proastă, cu aceiaşi actori răsuflaţi, că altă regie nu va mai exista, altă piesă nu va mai fi scrisă şi că alţi actori nu mai au de unde să apară.

- Bun, şi cum a apărut atunci URR-ul şi de ce e el mai tentant, mai altfel decît ce există acum? De ce vă duceţi ca invitat la Congresul lor?

- Nici nu ştiu cîtă lume a auzit de acest partid. Am înţeles că s-a născut după o jumătate de an de tergiversări şi de beţe băgate în roţi şi că a fost lansat politic abia în iulie 2002. Că mesajul lui politic nu a putut trece pe nici un canal de televiziune şi că programul lui nu poate fi aflat decît de pe Internet.

M-aţi întrebat însă cum am luat cunoştinţă de URR şi ce anume, pe fondul de dezabuzare totală de care vă vorbeam, m-a mai făcut să vibrez. Trei lucruri s-au petrecut care m-au apropiat afectiv de ei (o adeziune politică nu cred că am să am niciodată faţă de nici un partid).

M-a căutat la un moment dat preşedintele acestui partid, Cosmin Alexandru şi, fiind un om în genere politicos, am zis că nu pot să refuz şi am acceptat întîlnirea. Şi cunoscîndu-l, mi-a plăcut. Mi- a spus: Ştiţi, sunt managerul unei firme de sondaj de piaţă şi mi-am făcut studiile în străinătate şi aş fi putut să rămîn acolo şi să lucrez în orice altă ţară din Europa. Dar n-am făcut-o pentru că nu mă simt bine decît aici şi, cînd sînt plecat mai mult de zece zile, începe să-mi fie urît, mi-e dor şi de-abia aştept să mă întorc. Pe de altă parte nu-mi place cum au ajuns să arate lucrurile aici. Dar mi-am dat seama că nu mai am de la cine să aştept să le schimbe. Şi atunci m-am gîndit să fac un partid cu oameni care gîndesc la fel ca mine.

- Şi v-a impresionat argumentul acesta…

- Da, mi s-a părut extraordinar. Era vorba de un om care, ca şi mine, nu se mai simţea reprezentat politic de nici un partid, dar care, spre deosebire de mine, nu se retrăgea în bîrlogul lui, ci căuta o soluţie pentru toţi cei care nu se mai simţeau reprezentaţi politic de nimeni. Acest fel de a considera lucrurile mi-a impus. În plus, nu era nimic exaltat în el, vorbea măsurat şi aborda problema politicului oarecum "tehnic", managerial, ca pe orice altă problemă care, dacă e bine considerată, trebuie să aibă o soluţie.

Al doilea lucru care s-a petrecut. Astă vară, aflîndu-mă la Păltiniş, întîmplarea a făcut ca în aceeaşi perioadă să aibă loc acolo o reuniune a filialelor URR din ţară. I-am cunoscut în felul acesta, pe lîngă preşedintele partidului, pe membrii semnificativi ai lui. Erau tineri, erau profesionişti, erau curaţi. Erau figuri noi, neimplicaţi pînă atunci în politică. Voiau să formeze nucleul unei noi clase politice în România, aveau peste 20 de organizaţii în ţară, peste 30.000 de susţinători cu o medie de vîrstă sub 35 de ani. Erau destinşi, aveau umor, erau puşi pe treabă. Voiau să ofere soluţiile de care aveam nevoie şi pe care clasa politică românească fusese inaptă să le găsească vreme de 12 ani. Aduceau cu ei, în locul sforăiturii politice, un suflu de pragmatism pe un fond de gîndire liberală autentică. Vroiau să aşeze România pe o altă linie de evoluţie. Am plecat de la întîlnirea aia spunîndu-mi că nu trebuie să mă grăbesc să intru în bîrlog şi că există un potenţial de "re-construcţie" într-o altă generaţie pe care nu pot să-l ignor. Totul era, desigur, nespus de firav, dar pînă şi asta mi-a plăcut. "Orice început se vrea umil…"

- Vorbeaţi de trei lucruri care v-au apropiat afectiv de URR.

- Al treilea a fost faptul că Victor Rebengiuc a intrat în acest partid. Rebengiuc e omul pe care de la distanţă - nu ne cunoaştem decît foarte puţin - îl respect cel mai mult. E omul care, cred eu, a făcut cel mai formidabil happening politic din istoria României de dupa decembrie '89. Gestul acela cu hîrtia igienică exhibată pe postul naţional de televiziune şi oferită tuturor celor care, după felul în care traversaseră anii de pînă atunci, aveau nevoie să se şteargă la gură cu ea, gestul acela care durase 10 secunde a fost neîndoielnic cel mai concis mesaj pe care un român l-a dat vreodată poporului român. Ei bine, mi-am dat seama la un moment dat că între gestul acesta şi "apelul către lichele" pe care îl scrisesem cîteva zile mai tîrziu este o linie dreaptă şi că în omul acesta, în opţiunile lui şi în radicalitatea exprimării lor mă recunoşteam ca într-un "predecesor". Faptul că l-am descoperit pe Rebengiuc în URR m-a confortat şi mi-a dat încredere că dacă opţiunea lui e asta, poate să fie şi a mea.

- E un partid, URR-ul, de tineri promiţători, de tineri manageri, de tineri care încep şi chiar cîştigă bine, conduc propriile lor firme sau filiale ale unor firme străine din România. Dar totuşi, de cînd s-a înfiinţat şi pînă astăzi, nu prea dă senzaţia de activitate, de greutate pe scena publică şi politică. Pare mai degrabă un club, asta este problema.

- Şi d-voastră, dacă vi se pune un plasture pe gură, o să păreţi mut. Cum ar putea ei să se manifeste public în condiţiile în care există un monopol politic pe mijloacele de exprimare socială? N-au putut apărea niciodată la televiziune iar Evenimentul Zilei este, iată, singurul ziar care a vorbit şi vorbeşte despre ei. Le rămîne comunicarea de la om la om şi internet-ul. Cred, totuşi, că toţi cei care au nevoie de o schimbare radicală a peisajului politic vor ajunge, prin chiar virtutea acestei nevoi, să afle de URR.

- Domnule Liiceanu, voi face puţin pe avocatul diavolului şi vă voi spune că politicienii ăştia din România au evoluat pînă la urmă în aceşti 14 ani scurşi din '89 pînă acum şi poate că cu ei - pînă să vină generaţia URR - va intra România în Uniunea Europeană.

- Nu mă înţelegeţi greşit. Nu-mi fac iluzia că un partid de care în clipa de faţă se ştie puţin, îşi va rezolva într-un an de zile problemele de imagine şi că în 2004 va intra glorios pe scena politică pentru a schimba apoi România pînă în 2007. Aici e vorba de un viitor care trebuie hrănit din inţiativa unui prezent. Ştiu prea bine, cum ştiţi şi d-voastră, că multă vreme încă lupta se va duce pe vechea scenă politică. Este evident că alianţa PNL - PD există, că există politicieni dotaţi care au încercat să mute lucrurile din loc şi care n-au reuşit s-o facă în contextul acelei nefericite Convenţii.

- Atunci de ce nu susţineţi politic Alianţa şi susţineţi URR-ul?

- Le susţin pe amîndouă numai că în ecuaţii temporale diferite. Cred că e nevoie de o generaţie de oameni politici tineri nu pentru că tinereţea în sine este o valoare, ci pentru că e nevoie de o generaţie care să se poată conecta de-acum direct la Europa, fără balastul faimoasei "perioade de tranziţie"; o generaţie spălată de o istorie mult prea "încărcată". De aceea susţin URR-ul. Iar Alianţa PNL - PD o susţin pentru că e nevoie în imediat de o contrapondere la un partid ca PSD-ul, atins de elefantiază politică.

- Mai există un fenomen, legat chiar de potenţialii clienţi, în sensul bun al cuvîntului, ai URR-ului. Noi am făcut o anchetă legată de oamenii care lucrează în marile firme, în marile corporaţii şi, spre stupoarea noastră, majoritatea nu erau absolut deloc interesaţi de politică, sau le era frică să declare că sînt interesaţi de politică. Îi interesau doar că munceau 10-12 ore pe zi pentru un salariu mult mai bun decît al restului lumii, sau mă rog, decent, raportat la Occident, pentru a-şi plăti casa, maşina în rate şi vacanţa. Oare nu e totuşi prea puţin? Şi nu e un handicap?

- Oamenii de care vorbiţi nu-şi dau seama că nivelul lor de trai nu e garantat în afara unui cadru politic şi economic care urmează să îi avantajeze exact pe cei care crează, prin munca şi iniţiativa lor, România capitalistă de mîine. Ei vor ajunge să înţeleagă că nu se poate trăi pe termen lung într-o societate în care reformele sînt doar simulate. În mare măsură, noi trăim de ani de zile într-o uriaşă pantomimă: politică, socială, economică. De aici blocajul societăţii române, de aici uriaşul ei imobilism. La asta se adaugă, făcînd posibil tocmai acest blocaj, obscurul care domneşte peste întreaga ţară: obscuritate în privinţa oamenilor care ne conduc (blocarea sistematică a activităţii CNSAS spune totul în acest sens) , obscuritate în privinţa situaţiei reale în care ne aflăm, obscuritate în modul de funcţionare a justiţiei, obscuritate în privinţa genezei marilor averi, obscuritate în privinţa mecanismelor corupţiei.

Am înţeles că tocmai suprimarea acestor zone obscure - condiţie a deblocării societăţii româneşti - este unul dintre obiectivele principale ale URR. Este primul "partid solar" de după '90...

- E un "partid solar" spuneţi, dar am observat un fenomen. Foarte multă lume gîndea în anii '90, că o să vină tînăra generaţie şi o să schimbe lucrurile. Ei, acum avem destui exponenţi ai tinerei generaţii, de 30-40, de ani din diverse paliere ale administraţiei, politicii, justiţiei şi pare că avem destui oportunişti care au învăţat mai întîi lecţia supunerii, lecţia obedienţei ca după aceea să acceadă în viaţă.

- Eu nu cred că ceea ce este e epuizat de ceea ce se vede. Tinerii oportunişti de care vorbiţi sînt vizibili pentru că sînt în structurile actuale ale puterii, care "se văd" de dimineaţa pînă seara. Tinerii din URR nu se văd deocamdată, dar asta nu înseamnă că nu sînt. E oare firesc atunci să credem că noua generaţie nu face decît să repete, în bloc, modelul oportunismului deprins de la cei mai bătrîni? E drept că sistemul actual nu oferă tinerei generaţii decît variante clientelare. Dar pînă la urmă e problema acestei generaţii să încerce să construiască pe cont propriu ceva.

- Victor Rebengiuc, într-un interviu acordat ziarului nostru, spunea: poate e momentul de o nouă revoluţie, una adevărată. Mai credeţi în aşa ceva?

- Dacă prin revoluţie se înţelege o schimbare radicală, atunci, evident, este nevoie de o nouă revoluţie. Numai că ea ar trebui să fie una făcută cu mijloacele de schimbare pe care le oferă codul democraţiilor, pentru că societatea română nu mai poate suporta, cred, o nouă comoţie politică. Schimbarea nu se poate face însă decît de "sus", prin voinţă politică şi bună credinţă, pentru că "jos" precumpănitoare sînt pasivitatea şi carenţa discernămîntului.

- Schimbînd puţin registrul. Au apărut unele voci tinere, în critică, care v-au contestat chiar pe d-voastră. Cum vă simţiţi?

- De ce "chiar pe mine"? Ce, sunt infailibil? Problema e că pentru a mă "critica", tinerii de care vorbiţi trebuie să aibă dotarea culturală necesară pentru a-mi judeca performanţa culturală. Nenorocirea este că cei despre care vorbim sunt teribil de inculţi. Şi îngrozitor de frustraţi. Ar vrea să devină cunoscuţi peste noapte şi s-au gîndit că o cale sigură este înjurătura bine ţintită. Din nenorocire pentru ei, în cultură nu e ca în politică. Nu e de ajuns să ai o tribună de unde să vorbeşti; în cultură, publicul nu poate fi manipulat. Şi pînă la urmă contează cîţi cititori ai. Aşa încît tinerii critici de care îmi vorbiţi trebuie să se supere de fapt pe cei 30.000 de oameni care au cumpărat de un an încoace Uşa interzisă sau pe cei 10.000 care au luat cu asalt, în prima lună de la apariţie, Despre îngeri a lui Andrei Pleşu.

Pot fi însă liniştiţi. Vom dispărea şi noi în chip fatal. Şi o dată eliminaţi umerii noştri laţi din peisajul cultural, tinerii care se împiedicau de ei vor putea fi, în sfîrşit, percepuţi de privirile publicului, în toată splendoarea performanţei lor. Le doresc din inimă să aibă ce arăta.

- Aveţi ceva să vă reproşaţi? Privind ieşirile, ideile şi crezul dvs. din spaţiul public în ultimii 14 ani?

- Cel mai mult regret momentele cînd am fost stîngaci, cînd am vrut să exprim ceva şi a ieşit altceva. Regret de asemenea că m-am înăsprit, pentru a putea evolua pe un teren social jalonat de agresivitate, mitocănie şi vulgaritate.

- Care e speranţa d-voastră?

- Că fiecare lucru bine făcut are pînă la urmă un efect.