Descărcaţi formatul sau

URR - scurt istoric

Începuturile partidului Uniunea pentru Reconstrucţia României - URR datează, ca şi construcţie politică, din săptămâna ulterioară turului doi al alegerilor prezidenţiale din decembrie 2000.

Începuturile interesului câtorva dintre noi pentru politica românească datează de mai demult, din primăvara anului 1999 când, simţind pericolul revenirii camarilei PDSR-iste la putere, am coagulat un grup de consultanţă menit a pune umărul la evitarea acestui deznodământ.
Neintenţionând să intrăm în vreun partid, am decis în acel moment că cea mai eficientă cale de a stăvili revenirea stângii de sorginte comunistă la conducerea României era să-l ajutăm pe preşedintele de atunci al ţării, domnul Emil Constantinescu, în câştigarea luptei electorale din anul următor.
Ne-am constituit într-un grup de şapte consultanţi independenţi, ce cumulau competenţe complementare demonstrate, pe care noi le-am considerat a fi utile scopului definit.
Pe data de 31 august 1999, în cadrul unei întâlniri cu preşedintele Emil Constantinescu i-am prezentat, pe baza unei oferte scrise, propunerea noastră de colaborare. Ea cuprindea, pe lângă viziunea noastră asupra etapelor în care noi puteam fi de folos şi specificaţia clară a faptului că nu dorim nici implicare în vreun partid, nici recompense financiare sau de altă natură.
După câteva luni de tatonări, colaborarea a început în februarie 2000, în principal prin cooptarea a trei dintre noi în cadrul ASPEC (Asociaţia de Sprijin a Preşedintelui Emil Constantinescu redenumită în prezent ASociaţia Pentru Educaţie Cetăţenească) şi s-a încheiat în iulie 2000, odată cu renunţarea lui
Emil Constantinescu de a mai candida la funcţia supremă în stat.
În perioada în care am activat în ASPEC am încercat să imprimăm echipei acelei asociaţii un tip de organizare a activităţii care să respecte principii manageriale clare, responsabilităţi definite şi asumate, etape de atingere a obiectivelor, evaluări periodice, etc.
Dată fiind diferenţa mare de mentalităţi dintre structurile universitare, neguvernametale şi administrative de unde proveneau majoritatea colaboratorilor şi structurile economice private din care proveneam noi, rezultatul a fost sub aşteptări şi ne asumăm partea de responsabilitate pentru aceasta.
Începutul lunii august 2000 a marcat retragerea din ASPEC a celor care acceptasem acea formă de colaborare şi revenirea în mediile din care proveneam.

A mai existat, în septembrie 2000, o tentativă de colaborare cu prim-ministrul de atunci Mugur Isărescu, pentru pregătirea candidaturii sale la funcţia de preşedinte al României, dar datorită punctelor de vedere diferite, ea nu a durat decât câteva săptămâni.

Turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2000 ne-a găsit pe toţi într-o postură extrem de neplăcută, aceea de a alege între doi oameni (Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor) pe care îi făceam responsabili, în mare măsură, de pierderea şanselor pe care România le-a avut la începutul anilor '90 de a intra în rândul ţărilor capitaliste, civilizate.
Unii dintre noi l-am votat pe Iliescu, alţii nu am votat deloc dar şi unii şi alţii am fost la fel de nemulţumiţi, simţindu-ne în egală măsură înşelaţi şi manipulaţi cu neruşinare.
Dreptul de a alege ne-a fost pervertit prin abilităţile de manipulare ale PDSR-ului încurajat activ de inabilităţile de guvernare ale CDR-ului, până la punctul la care, a doua zi după turul doi, am ajuns la concluzia că ajunge.
După 10 ani în care asistasem la repetate bâlbâieli, gafe, încercări, experimente, rateuri şi renunţări, am decis că, în ceea ce ne priveşte, clasa politică românească era inaptă să ofere ţării în care trăim soluţiile de care ea avea nevoie.

Am început să ne sunăm şi am stabilit prima întâlnire pentru joi seara, la patru zile după încheierea alegerilor. Eram atunci 9 oameni dintre care doar 3 avuseserăm experienţa cvasi-politică a anului 2000. Am început discuţiile prin a scrie valorile şi principiile în care credem fiecare pentru a ne da seama în ce măsură putem funcţiona ca un grup omogen. Rezultatul a fost îmbucurător aşa că am început să ne întâlnim săptămânal şi să construim împreună proiectul unui nou partid politic în România. Pe parcurs, s-au alăturat grupului iniţial şi alte persoane neimplicate anterior în nici un partid.
Am ales numele, sigla, am conceput statutul, programul politic, strategia de extindere şi comunicare, am identificat segmentele ţintă, tipul de mesaj etc.
Cea mai lungă şi dificilă etapă a fost strângerea celor 10.000 de semnături ale membrilor fondatori din aproape toate judeţele ţarii. În lipsa unei structuri sau organizaţii care să ne poată fi de folos a trebuit să apelăm la toate cunoştinţele, rudele, toţi prietenii, colegii etc., aşa că durat aproape 6 luni, din februarie până în august 2001, semnificativ mai mult decât estimasem iniţial.
Surpriza cea mai mare şi mai neplăcută avea să fie însă alta şi ea a început odată cu depunerea actelor complete (documentele oficiale, cele 10.250 de semnături autentificate la notariat şi depuse cu sigiliul notarial, desfăşurătorul bazei de date cu numărul de membri fondatori din fiecare judeţ, etc.) la Tribunalul Bucureşti în data de 24 august 2001.
În urma unor indicaţii politice preţioase, maşina de tergiversat a sistemului juridic a început să ne toace mărunt, cu termene din două în două săptămâni, cu motivaţii care mai de care mai aiuritoare (unele tragi-comice, altele la limita legii) timp de alte 6 luni.
Într-un final, pe 27 februarie 2002 efortul nostru a căpătat recunoaşterea legală de care aveam nevoie pentru a începe construcţia propriu-zisă a partidului.
Următoarele luni le-am dedicat reînnodării contactelor oprite sau pierdute datorită întârzierii înregistrării la tribunal şi apoi a pregătirii, la începutul verii, a lansării publice de pe 10 iulie.

Ne-am adresat domnului Cornel Nistorescu (pe care nici unul dintre noi nu-l cunoşteam înainte), cu rugămintea de a ne ajuta să ieşim public prin intermediul cotidianului Evenimentul Zilei, în mare măsură prin prisma faptului că adesea, luările de poziţie ale domniei sale (personal) şi ale ziarului pe ansamblu coincideau cu punctele noastre de vedere.
Am evitat organizarea unei conferinţe de presă intuind că o astfel de ocazie era exact ceea ce PSD-ul aştepta pentru a ne putea desfiinţa de la bun început prin influenţa enormă şi nocivă pe care o are în prezent asupra mass-mediei din România (presă, radio şi tv).
Am preferat ca, cel puţin la început, să ne putem transmite mesajul nealterat şi negrevat de alăturările ulterioare unele mai conspiraţioniste decât altele (am fost socotiţi ca avându-i "în spate" pe rând sau simultan pe domnii Constantinescu, Patriciu, Guşă, Năstase, masoneria, americanii etc.)
Adevărul simplu este acela că avem în spate realizările noastre personale şi profesionale şi munca asiduă de peste un an şi jumătate la acest proiect politic. În virtutea acestora ne-am propus să începem formarea unei noi generaţii de politicieni care sa-i poată reprezenta în politica românească pe toţi cei care cred că România merită o clasă politică adecvată vremurilor pe care le trăim şi pregătită să fie la înălţimea încrederii care i se acorda.

Începând din 10 iulie 2002 reconstruim şi în politica românească, împreună cu toţi cei care ni se alătură în fiecare zi în Uniunea pentru Reconstrucţia României - URR, speranţa, încrederea, respectul, bunul simt, măsura, altruismul şi dedicarea de care e nevoie ca să fim din nou mândri că trăim aici, aşa cum am mai fost doar o dată... în decembrie 1989.

Uniunea pentru Reconstrucţia României - URR
FIECARE CONTEAZĂ