2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

15.03.2003

CNSAS
un posibil eşec pe termen nelimitat

Nu putem avea viitor atâta timp cât nu ne cunoaştem şi nu ne asumăm trecutul. Dacă acceptăm această idee, rezultă imediat că viitorul nostru este precar, căci trecutul imediat a fost refulat brutal de către societatea românească după 1989. S-a discutat destul de puţin, la modul serios, despre comunism. Anticomunismul a rămas de regulă un discurs vag, mijloc de acoperire a unui trecut ambiguu sau scuză pentru o rezistenţă prea incertă faţă de comunism; în general, comunismul a fost văzut ca un fenomen străin României şi românilor, un fel de blestem arbitrar care vine să năpăstuiască ţara pentru o vreme şi apoi poate fi eliminat prin simpla îndepărtare a unor dictatori. Spre deosebire de societatea germană de după cel de-al doilea război mondial, societatea românească nu a părut prea interesată în asumarea, în primul rând individuală, a trecutului. Aceasta este una din cauzele pentru care eşalonul doi al nomenclaturii a preluat puterea după Revoluţie atât de uşor şi pentru care a fost blocată formarea unei clase politice profesioniste, ceea ce a dus mai departe la adâncirea decalajului dintre România şi Europa, atât cea Occidentală cât şi cea Centrală.

Un element important al cunoaşterii şi asumării trecutului este deconspirarea celor care au făcut poliţie politică.

Este esenţial, însă, să precizăm exact motivaţiile pentru care acest demers este necesar. Deconspirarea nu trebuie văzută prin prisma "răzbunării", ca o reglare de conturi: atunci a fost vremea lor, acum e vremea noastră, atunci ne-au oprimat ei, acum îi oprimăm noi. Motivaţii noastre, atunci când cerem deconspirarea celor care au făcut poliţie politică, sunt strict morale şi pragmatice; cele morale se suprapun foarte puţin sau chiar deloc cu mecanismul psihologic al răzbunării, căci aici avem în vedere legi, care nu se referă la persoane, ci la fapte.

Este moral ca fiecare să răspundă pentru faptele lui, şi să răspundă strict individual. Securitatea ca atare, în bloc, o acuzăm moral, dar legal pot fi acuzaţi doar cei care, în slujba ei, au distrus vieţile unor oameni. Ei trebuie să-şi asume răspunderea pentru ceea ce au făcut, cu atât mai mult cei care doresc să aibă un cuvânt de spus în conducerea ţării. Altfel, nu vom şti niciodată cine sunt cei care ne conduc şi la ce putem să ne aşteptăm de la ei. Aici raţiunea morală este dublată imediat de cea pragmatică: cei care au făcu poliţie politică fără ca imoralitatea lor gravă să fie sancţionată public se vor simţi liberi să acţioneze şi în viitor doar în virtutea intereselor lor obscure, şi să facă din "simplii cetăţeni" o "simplă masă de manevră".

Fireşte însă că aproape nici unul din cei în cauză nu şi-au recunoscut trecutul; cel mult, unii au făcut-o cu mândrie. Legea pentru deconspirarea lor, adoptată cu mare greutate şi ea, a funcţionat o vreme, chiar dacă defectuos, iar acum este în pericol de a fi paralizată complet prin subordonarea instituţiei care trebuie să o aplice de către PSD. Deloc surprinzător, maniera în care PSD încearcă să blocheze funcţionarea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii este asemănătoare metodelor Securităţii şi ale regimului comunist în general: aşa cum propaganda oficială pretindea că Securitatea apără poporul român şi că trăim într-o ţară liberă şi prosperă, tot aşa PSD pretinde că nu vrea altceva decât să asigure funcţionalitatea CNSAS.

Cât de perversă e această pretenţie se vede imediat din situaţia din teren: funcţionarea CNSAS e blocată de gruparea fidelă partidului de guvernământ, care refuză să participe la şedinţe, coborând tonul polemicilor pe această temă la nivel preşcolar. Miza mare a conflictului este, însă, la fel de evidentă şi ea: e vorba de proiectul CNSAS de a deconspira 5.000 de ofiţeri de Securitate, pe care PSD şi PRM încearcă să-l blocheze. Iar pe linia tipului de metode amintit, PSD nu ezită să manipuleze oameni şi idei pentru a-şi atinge scopul. La manifestaţia de susţinere a actualului Colegiu al CNSAS, PSD a strâns participanţi cu camioanele primăriilor de sectoare, iar scopul lor declarat, acela de susţinere a funcţionării CNSAS, acundea tentativa de înlocuire a actualului Colegiu cu unul care să nu mai urmărească obiectivele iniţiale ale legii în cauză.

Desigur, lucrurile nu sunt de regulă atât de simple pe cât par, iar acest caz nu face excepţie. Adesea pare că taberele care se opun sunt foarte net despărţite, dar nu e tocmai aşa. Nici tabăra celor care au avut de suferit în timpul comunismului nu a fost atât de compactă pe cât ar fi trebuit, şi poate că şi în PSD, dincolo de diversiunea prin care au încercat să deturneze sensul manifestaţiei de susţinere a CNSAS, sunt unii parlamentari care în sinea lor cred că PSD nu procedează corect, şi care sprijină actuala formulă a Colegiului CNSAS. Această relativizare a taberelor ar trebui afirmată şi încurajată, astfel încât ideile susţinute să conteze mai mult decât apartenenţa politică atunci când apreciem poziţionarea unui politician faţă de deconspirarea celor care au făcut poliţie politică. Fireşte, pentru asta ar fi fost necesar ca tabăra pro-deconspirare să-şi îndemne membrii cu trecut delicat să vorbească, iar tabăra anti-deconspirare să-i lase să vorbească pe cei cu opinii diferite; din păcate, nu
s-a prea întîmplat aşa.

Pe măsură ce se schimbă generaţiile, interesul pentru problema deconspirării scade; peste un deceniu, probabil că doar o mână de oameni o vor mai dezbate cu aprindere. Dar asta nu înseamnă nicidecum că ea va fi atunci o problemă trecută. Dimpotrivă, dacă societatea românească nu va reuşi acum, în acest moment hotărâtor în care se decide soarta CNSAS, să recurgă la acea terapie miraculoasă care este adevărul, peste 10-20 de ani ea va fi tot atât de tulbure şi de puţin eficientă ca şi acum. Chiar dacă problema foştilor securişti nu va mai interesa aproape pe nimeni, consecinţele eşecului în confruntarea cu trecutul vor fi drastice; mai ales, va fi o societate în care răspunderea individuală nu va funcţiona. Or, cultura şi civilizaţia europene sunt imposibil de gândit fără această valoare cardinală.