2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

08.10.2003

Ce e mai important decât Constituţia

Noua formă propusă a Constituţiei este, după cum se spune adesea, oricum mai bună decât vechea Constituţie. Dar este ea cu adevărat Constituţia de care avem nevoie? Este îmbunătăţirea ei suficient de consistentă pentru ritmul în care trebuie să se dezvolte România?

Există prevederi noi sau reformulate care înseamnă, fără îndoială, un pas înainte. Limitarea imunităţii parlamentare, care a ascuns până acum atâta mizerie, precizarea mai clară a unor drepturi ale cetăţenilor, micşorarea numărului de cetăţeni necesari pentru iniţierea unui proiect de lege sau garantarea proprietăţii.

Sunt însă şi modificări necesare pe care actuala clasă politică nu a reuşit să le înscrie în forma revizuită a Constiţiei. Regimul ordonanţelor de urgenţă nu este încă suficient de clar reglementat, ceea ce înseamnă că executivele vor continua să ridiculizeze Parlamentul, care este singura instituţie cu adevărat reprezentativă. Procurorii sunt încă subordonaţi ierarhic ministrului de Justiţie, ceea ce constituie o clară încălcare a principiului separaţiei puterilor. În sfârşit, nu a fost adoptată propunerea de retragere a mandatului celor care părăsesc partidul pe listele căruia au fost aleşi, prevedere esenţială pentru combaterea traseismului politic şi care nu ar trebui văzută atât ca o sancţiune, cât ca o măsură menită să consolideze sistemul de partide.

Balanţa dintre ceea ce aduce pozitiv noua Constituţie şi ceea ce nu reuşeşte să aducă, sau ceea ce rămâne negativ, poate fi discutată la nesfârşit. Ea este, strict vorbind, "mai bună" decât cea veche, dar dacă e să judecăm după nivelul la care se plasează ceilalţi candidaţi la aderare, dacă e să o confruntăm cu sarcina enormă pe care o are România de îndeplinit dacă vrea să se integreze într-un orizont previzibil de timp, atunci se va vedea că noua Constituţie este una deja obosită. Orice revizuire a unei Constituţii ar trebui să plece de la o proiecţie de viitor a societăţii. Noua Constituţie care ni se propune nu conţine, însă, decât câteva principii clasice ale democraţiei care trebuiau incluse încă din 1991 în Constituţie, precum principiul separării puterilor sau garantarea proprietăţii. Faptul că ele sunt acum incluse nu constituie un succes, ci faptul că nu au fost adoptate atunci constituie un eşec.

Însă cel mai drastic eşec al formei propuse de revizuire este acela că ea a fost adoptată în cercul închis al partidului de guvernământ, cu unele concesii făcute opoziţiei pentru a obţine sprijinul acesteia. Acum partidul de guvernământ face o propagandă deşănţată revizuirii Constituţiei, pentru simplul motiv că ea este un proiect al lui, al cărui eşec sau succes este un eşec sau succes al lui. În plus, este o campanie de autoritate şi intimidare, nu de convingere.

Campania de convingere ar fi putut avea sens doar dacă noua Constituţie chiar ar fi fost proiectul întregii societăţi. Însă în timpul lung al elaborării propunerilor de revizuire, popularizarea lor a fost minimă, iar intervenţiile societăţii civile au fost tratate cu dispreţ. Astfel că noua Constituţie va rămâne artificială, lipsită de autoritatea pe care ar fi avut-o un text la care societatea chiar şi-ar fi adus contribuţia. Va rămâne un text de lege, fie ea şi fundamentală, impus de sus în jos în buna tradiţie a autoritarismului românesc, şi nu în spiritul "tradiţiilor democratice" pe care unul din noile articole le proclamă demagogic. Va fi, ca şi multe alte legi în România, o perdea discursivă pentru a masca ignorarea legii.

Departe de a privi spre viitor, noua Constituţie consfinţeşte colectivismul tradiţional al societăţii româneşti, care este o piedică nu doar în calea integrării europene, dar şi în calea instalării unei reale democraţii şi economii de piaţă. Colectivismul acesta face din sistemul politic o parodie a pluralismului, cu un partid dominant care poate să facă orice căci nu este supus nici unui control. În mod nefericit, acelaşi impuls de a vota automat pe cel mai bine plasat (şi care a produs celebra replică a unei bătrâne de la ţară care a răspuns reporterului că îl votează pe Iliescu pentru că el e preşedinte, dar că l-ar vota şi pe Constantinescu, dacă acesta ar fi la putere) determină şi coalizarea opoziţiei "democrate". Această strategie, specifică stărilor excepţionale în care toate forţele "Binelui" se văd silite să se coalizeze pentru înfrângerea "Răului", este menită să recolteze voturile celor care nu votează "corect", dar tot după logica bătrânei pomenite mai sus. Ea conduce la un sistem politic cu, practic, două partide mari (căci PRM nu poate fi acceptat de nimeni ca partener de guvernare), ceea ce este profund anormal pentru sistemul de vot proporţional din România.

O Constituţie pentru viitor ar fi presupus tocmai depăşirea acestui colectivism. Articolul 4 intitulat "Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni" afirmă că "Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi.", or statul trebuie să aibă ca fundament egalitatea cetăţenilor, care apare în titlu dar nu şi în conţinutul articolului (anormal, căci la toate articolele ideea conţinută în titlu este reluată pe larg în textul articolului). Solidaritatea este o valoare care trebuie afirmată (printre alte valori!) dar nu în acest context, căci nu ea e fundamentul statului. Fundamentul statului e egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ceea ce ar face din stat un instrument pentru a atinge interesele cetăţenilor, şi nu din cetăţeni un instrument pentru acest scop în sine care e statul în Constituţia noastră.

Acest principiu al egalităţii care lipseşte din locul unde era necesar apare, într-adevăr, în alt loc. Din păcate, însă, Constituţia care ni se propune nu reuşeşte nici pe departe să se ridice la exigenţele actuale ale societăţilor europene în materie de nediscriminare. Chiar dacă principul e enunţat la nivel general, de fiecare dată când Constituţia se referă la o situaţie concretă în care se pune problema accesului egal al cetăţenilor, singura discriminare pe care ea o respinge e cea a femeilor. Astfel, una din noile propuneri afirmă că "Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.", dar nu şi egalitatea dintre majoritari şi minorităţile etnice sau sexuale. Or, acesul minorităţilor etnice în instituţii, în special în cele militare şi în administraţie, constituie acum o gravă problemă.

Limitele democratice ale noii Constituţii se dovedesc astfel destul de înguste. Egalitatea dintre femei şi bărbaţi este din nou statuată în privinţa salarizării, ceea ce desigur e foarte bine. Noua Constituţie nu spune nimic, însă, despre salarizarea egală, la muncă egală, a minorităţilor, o problemă dureroasă pentru minoritatea romă. În schimbul "uitării" de a menţiona explicit în Constituţie drepturile minorităţilor, se menţine un mecanism corupt de reprezentare a minorităţilor etnice în Parlament, care se reduce la obţinerea unor fonduri publice uşor de deturnat în schimbul susţinerii necondiţionate a partidului de guvernământ.
Pentru a da o imagine completă despre apetitul demagogic al Constituţiei şi al celor care au "croşetat-o" e suficient să amintim câteva din prevederile ei care survolează de la foarte mare distanţă realitatea românească. Astfel, fiecare persoană are obligaţia nu doar de a proteja, ci şi de a ameliora mediul înconjurător. E greu să ne imaginăm cum s-ar putea reglementa asta prin lege, pentru a respecta Constituţia: fiecare cetăţean să aibă obligaţia de a face împăduriri, sau de a înmulţi fondul cinegetic? Nu era oare suficientă obligaţia persoanelor de a proteja mediul, lăsând pe seama instituţiilor potrivite ameliorarea? Nu este acesta oare un exemplu de delir tipic demagogiei, un exces de zel paradoxal datorat tocmai faptului că mediul înconjurător este distrus în voie în România, fără ca vreo prevedere legală sau instituţie să-l poată proteja satisfăcător?

O altă prevedere menţinută de noua Constituţie este cea potrivit căreia "Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii." Toată lumea ştie că universităţile de stat recurg la tot felul de subtrefugii nedemne prin care să ocolească această prevedere care sună atât de bine, subtrefugii care, în sumă totală, produc mai multă discriminare şi disconfort decât taxele înseşi; în plus, şi esenţial, ele conservă anchilozarea şi ineficienţa celor mai multe unversităţi de stat, care scapă oricărui control şi care, din aceasă cauză, ajung adesea să umple prima pagină a ziarelor.

Sloganul sub care se derulează campania pentru votarea Constituţiei spune totul despre lipsa de conţinut a demersului: "Da pentru Europa!". Acest slogan conţine un şantaj implicit, respectiv implică faptul că cei care nu sunt de acord cu modificarea Constituţiei sunt împotriva integrării europene. Dar România nu se va integra în Europa doar prin Constituţia ei, care oricum nu e nici în forma revizuită suficient de europeană. Nici Constituţia şi nici statul nu ar trebui să fie scopuri în sine. Scopuri în sine ar trebui să fim doar noi, cetăţenii, care ne organizăm liber, prin negocieri de interese, într-un mod pe care Constituţia îl consfinţeşte. Din păcate, în România e invers. Fiindcă economia, sistemul politic şi administraţia nu au cum să intre în Europa în halul în care se prezintă acum, ne integrăm cu Constituţia în speranţa că ea ne va trage, fie că vrem sau nu, după ea.

Atâta timp cât revizuirea Constituţiei rămâne doar un demers demagogic, nevotarea ei rămâne o opţiune pertinentă. E adevărat că există prevederi noi importante care ar putea produce efecte pozitive. Însă simpla modalitate în care a fost impusă această revizuire perpetuează un mod regretabil de funcţionare a politicii româneşti, în special în relaţie cu societatea. Dacă acest dezavantaj este considerat a fi mai mic decât prevederile progresiste ale Constituţiei, atunci ea merită votată. Există, însă, şi motive contrare; campania sălbatică de promovare a revizuirii este jignitoare pentru orice cetăţean român demn. Este inadmisibil ca toate instituţiile statului, până la nivelul Poliţiei Rutiere, să ducă această campanie de persuasiune şi intimidare în care convingerea nu mai are nici un rol, iar conţinutul nu mai contează. Nu mai este timp, sună pretextul oficial, nici pentru informare nici pentru a organiza licitaţii pentru tipărirea buletinelor de vot. Ca atare, această campanie începută de parlamentarii partidului de guvernământ sub stindardul lor se termină în forţă, prin tipărirea buletinelor de vot de către clientela lor politică, tot sub acelaşi stindard.

Acum 100 de ani, Maiorescu refuza revizuirea Constituţiei pentru motivul simplu că vechea Constituţie nu fusese încă pusă în practică. Aceeaşi alegere o avem şi noi acum în faţă: votăm înlocuirea textului vechi, care a fost călcat în picioare în toate modurile imaginabile în toţi aceşti 12 ani, cu unul nou în speranţa umilă că el va fi respectat măcar atunci când va coincide cu bunul plac al clasei politice şi cu interesele personale ale celor care deţin puterea, sau aşteptăm ca legile noastre, inclusiv cea fundamentală, să fie respectate şi să îşi câştige o minimă autoritate, pentru a putea opera apoi o revizuire care să ne ducă cu adevărat la un nivel superior. Cu alte cuvinte, miza acestei alegeri este chiar mai importantă decât Constituţia, este o decizie privitoare la felul de societate în care vrem să trăim, şi la modul în care vrem să funcţioneze legile şi instituţiile ei.