2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

23.11.2003

Ce facem cu copiii străzii?!

Nu tot ceea ce se întâmplă zilnic, ceea ce este obişnuit, este şi normal. Sunt lucruri cărora nu le mai dăm nici o atenţie, pentru că le vedem zilnic, dar care sunt monstruoase. Aşa este şi situaţia copiilor cerşetori şi a copiilor străzii.

Aceşti copii sunt condamnaţi la nefericire şi mizerie. Lipsiţi de educaţie, lipsiţi de condiţii de trai decente, orizontul lor este supravieţuirea cu orice preţ. Nevoile lor sunt, aproape exclusiv, cele de bază: nevoia de a găsi un loc în care frigul nu ucide, nevoia de a mânca orice poate să ţină trupul în viaţă încă o zi. Şi o nevoie "spirituală": nevoia de a uita mizeria şi nenorocirile cu ajutorul aurolacului. Este oare cazul, atunci, să ezităm atât de mult în a recunoaşte că indiferenţa celor mai mulţi îi scoate pe aceşti copii din rândurile oamenilor şi îi împinge către animalitate?

Esenţa problemei constă în faptul că aceşti copii nu sunt văzuţi ca o responsabilitate a noastră. De aceea monstruozitatea situaţiei lor nu şochează, şi de aceea situaţia lor se perpetuează nestingherită. Dacă ar exista această atitudine de responsabilitate la un număr suficient de mare dintre români, atunci ea s-ar fi reflectat imediat în atitudinea instituţiilor statului. Până la urmă, acestea depind de un executiv care reprezintă voinţa alegătorilor şi ţin seama de atitudinile lor semnificative.

Dar dacă aceste atitudini lipsesc, atunci asupra instituţiilor nu mai există control şi ele încep să se comporte arbitrar. În situaţia copiilor străzii din Bucureşti, de exemplu, nu reuşesc să ajungă decât la "soluţia" grotescă de a-i "deporta" în zonele din care provin, de unde marea majoritatea iau următorul tren înapoi. Înapoi la viaţa mizerabilă de pe străzi care e singura lor opţiune.

A da câteva mii de lei unui copil cerşetor nu e suficient. Nu numai că nu e suficient, dar e ceea ce îi condamnă la viaţa lor de coşmar, căci este exact mecanismul pe care îl exploatează cei care îi obligă să cerşească, şi care sunt adevăraţii beneficiari ai banilor adunaţi din cerşit. E nevoie, din partea fiecăruia, de ceva mai mult decât această milă de moment, prin care unii îşi cumpără plăcerea de a se simţi mărinimoşi, fără să se gândească însă la efectul pe care pomana lor îl are pe termen lung asupra copiilor.

Toţi copiii, indiferent de originea lor, sunt în responsabilitatea noastră, şi toţi merită un cămin mai bun decât strada. Toţi copiii care locuiesc pe stradă trebuie internaţi în instituţii de ocrotire, indiferent dacă ei vor sau nu. Acesta e sensul, inclusiv juridic, al lipsei de responsabilitate a minorilor, şi a responsabilităţii majorilor. Părinţii acestor copii trebuie decăzuţi din drepturi. Cu toate precauţiile necesare unei decizii atât de grave, este inadmisibil să îi lăsăm în continuare să decidă asupra copiilor lor pe cei care îi trimit la cerşit, pe cei care îi maltratează fizic sau psihic sau pe cei care nu le asigură minimul necesar existenţei.

Viaţa de orfelinat nu e deloc fericită, dar ea e mai bună decât cea din canal. Copiii din stradă sunt acolo şi din cauza incompetenţei şi indiferenţei unor oameni politici care nu sunt capabili să stopeze corupţia din sistemul legal de adopţie. Pentru a curma corupţia crasă din acest sistem care ajunsese să vândă sistematic copii ca la piaţă, n-au fost în stare să facă altceva decât să suspende adopţiile internaţionale. Evident, adopţiile naţionale ar trebui să aibă prioritate, dar ele nu reuşesc, din păcate, să rezolve problema.

Dincolo de toate problemele noastre, inclusiv de problemele economice grave pe care le avem, ar trebui să existe câteva priorităţi care nu intră în discuţie. Aceasta e una din ele. Indiferent de cât de săracă ar fi societatea românească, ea trebuie să găsească resursele pentru a ocroti aceşti copii lăsaţi în voia nimănui. Este prima din condiţiile demnităţii noastre. Dacă nu suntem în stare să avem grijă nici măcar de aceşti copii aflaţi în situaţii disperate, înseamnă că în societatea românească nu există umanitate sau solidaritate. De fapt, înseamnă că societatea românească încă nu există cu adevărat.