2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

30.04.2003

Perversiunea diplomaţiei

Criticile recente ale unor oficiali americani sau europeni la adresa corupţiei din România ies, prin duritatea lor, din tipicul criticilor internaţionale obişnuite. Ele trădează o certă exasperare şi avertizează, în primul rând, asupra riscului ca România să nu-şi atingă obiectivele strategice politice şi economice; aceste obiective se suprapun destul de relativ cu obiectivele strategice europene sau americane, astfel că doar paranoia curentă a guvernanţilor i-a făcut să califice criticile ca "ameninţări" la adresa României. În fapt, ameninţare la adresa României nu poate fi decât stilul demagogic al unui guvern care e slab şi abuziv în acelaşi timp, care compensează, spre exemplu, incapacitatea de a colecta taxe prin ridicarea lor la cote absurde sau care combate corupţia printr-un pachet legislativ care mai degrabă o oficializează.

Reacţiile violente şi absurde ale şefului guvernului şi ale câtorva din miniştii săi la criticile internaţionale se explică tocmai prin această tendinţă de a rezolva exclusiv prin demagogie orice problemă. Problemele României sunt, pentru guvernul Năstase, exclusiv probleme de imagine şi, ca atare, a minimaliza criticile ambasadorului american sau ale şefului Delegaţiei Comisiei Europene este vital pentru salvarea aparenţelor. Nu are prea mare importanţă cât de stupide sau infantile sunt aceste reacţii minimalizatoare, spre exemplu insinuarea primului ministru că criticile internaţionale nu contează deoarece nu vin direct din interiorul guvernelor respective, sau pretenţiile unui ministru că ambasadorul american vorbea doar ipotetic, despre corupţie în general (ceea ce l-a obligat pe acesta să precizeze că nu vorbea ipotetic, ci se referea la o corupţie cât se poate de reală). La fel de cinică este pretenţia primului ministru că se încearcă, cu bună credinţă, combaterea corupţiei prin mecanisme instituţionale, spre exemplu prin formarea unor funcţionari publici competenţi şi incoruptibili: PSD este cel care imediat după alegeri a dat afară o mare parte a funcţionarilor angajaţi de "ceilalţi", condiţionându-i politic pe cei rămaşi, şi le-a micşorat drastic salariile. Dar pentru demagogia PSD transformarea unei realităţi în exact opusul ei nu e o problemă prea mare.

Există un motiv simplu pentru care nu are mare importanţă cât de cusute cu aţă albă sunt reacţiile de mahala ale guvernului: ele au un singur scop, anume de a oferi un pretext, oricât de şubred, electoratului său, care simte nevoia de a se debarasa de problema complicată a corupţiei. Fiindcă acuzarea unanimă a corupţiei nu e decât una dintre modalităţile prin care o mare parte a electoratului îşi creează un surogat de participare politică, adică îşi justifică lipsa totală de participare politică; paroxismul paradoxului e atins de electoratul PRM, care promovează în Parlament persoane şi interese dintre cele mai suspecte sub sloganul "Jos mafia".

Din acest punct de vedere, atitudinea guvernului, oricât de aberantă ar fi după regulile logicii şi ale bunului simţ, este o atitudine abil populistă. Demagogia anticorupţie a guvernului reflectă atitudinea anticorupţie lipsită de conţinut a multor români, în special a electoratului PSD şi PRM. Toţi sunt împotriva corupţiei, dar cei care i se opun ferm în viaţa de toate zilele sunt excepţii rarisime. Au mare trecere soluţiile radicale, de la execuţii pe stadioane până la înfiinţarea de instituţii "specializate" în combaterea corupţiei, dar acestea nu reuşesc, în final, decât să mai croşeteze ceva material pentru conferinţele de presă ale guvernului.

Puţini văd însă, şi susţin efectiv, soluţiile adevărate: independenţa Justiţiei, formarea unui corp de funcţionari publici stabil şi competent etc. În locul acestor soluţii sunt preferate numere de circ precum dizolvarea Consiliului General al Bucureştiului, o măsură care încurajează corupţia în loc s-o combată: ea nu pedepseşte pe nimeni, ci îi încurajează pe cei în cauză să-şi mute corupţia în altă zonă, se substituie instituţiilor abilitate să ancheteze şi să judece şi astfel le afectează grav, şi nu în ultimul rând e o nedreptate faţă de consilierii necorupţi. Cu toate acestea, o astfel de măsură aberantă şi contraproductivă este chiar prototipul luptei anticorupţie în România, care se manifestă exclusiv prin focuri de artificii care se sting la fel de brusc precum se aprind şi care au menirea principală de a încânta ochiul.

Corupţia a fost, dintotdeauna, consubstanţială societăţii româneşti, şi ea reflectă direct nivelul redus de asimilare a democraţiei, respectiv a egalităţii de principiu dintre oameni ca valoare esenţială a acesteia. Cei care explică succesul PSD printr-o dorinţă încă nesatisfăcută de egalitate se amăgesc singuri, deoarece această dorinţă de egalitate este cu totul minoritară. De asemenea, orice forme de egalitate ca valori democratice se bazează pe egalitatea formală, de principiu între cetăţeni, adică egalitatea în faţa legii. Nu poate exista o aspiraţie de egalitate de tip social-democrat, care tinde să reducă decalajele sociale ce îi separă pe defavorizaţi de ceilalţi, dacă nu e deja asimilată valoarea egalităţii de tip liberal, o egalitate de şansă în cadrul căreia indivizii au libertatea de a-şi croi liber destinul şi de a se bucura de ceea ce pot dobândi în baza meritului lor personal, în limita unor condiţionări rezonabile. Asistenţa socială performantă trebuie precedată nu numai de o economie performantă, ci şi de instituirea egalităţii formale între cetăţeni, care în România e încă departe de ceea ce ar trebui să fie.

Tocmai de aceea, "egalitatea" pe care o reflectă deciziile guvernului Năstase nu este o egalitate care îi asistă pe cei aflaţi în dificultate cu ajutorul celorlalţi, ci o "egalitate" care îi împiedică pe cei ce doresc să se dezvolte pe căi legale şi care cheltuie resursele astfel obţinute într-un mod arbitrar. Este o aspiraţie de tip colectivist, nu democratic, dar care nu are o culoare ideologică precisă, de exemplu nu se poate spune că e de stânga. E o "egalitate arbitrară", netransparentă şi imposibil de formulat în reguli clare şi universale, constituind o bază naturală pentru corupţie; egalitatea colectivistă a supravieţuirii pe care o reprezintă PSD spune că nimeni nu are dreptul să se separe de corpul naţiunii şi să-şi făurească un destin individual, deoarece astfel se periclitează destinul naţional. Corupţia este acceptată, dincolo de declaraţiile nervoase din sondaje, ca un privilegiu natural al conducătorilor care păstoresc poporul pe drumul destinului său, care e cel al supravieţuirii în orice condiţii. Or, ar fi timpul ca această mentalitate să nu mai fie singura reprezentată pe scena politică românească. Ar cam fi timpul ca partidele care consideră că spolierea bugetului e un privilegiu natural să fie sancţionate electoral, şi o altă mentalitate să alimenteze lupta anticorupţie.

Corupţia care e acum solid instalată în societatea românească va începe să dea înapoi doar atunci când egalitatea de principiu dintre cetăţeni va deveni o aspiraţie suficient de reprezentativă încât să-i determine pe guvernanţi să asigure respectarea legii. Până atunci, corupţia rămâne o realitate tolerată, şi "anchetată" în bătaie de joc de organe conduse de membri PSD precum Victor Ponta sau de fideli PSD precum Ion Amarie; pentru ei, lupta anticorupţie înseamnă anchetarea corupţilor neafiliaţi la PSD şi protejarea corupţilor proprii. Realitatea fundamentală în cazul corupţiei româneşti actuale este aceea că guvernul Năstase nu are nici cea mai mică intenţie de a o combate, ci doar de a o administra cât mai bine în folos propriu şi de a-i diminua imaginea negativă.

În aceste condiţii, adevărata soluţie pentru problema corupţiei, ca şi pentru celelalte probleme grave ale societăţii româneşti, este un nou tip de acţiune politică, bazată pe o participare politică ridicată care să susţină decizii radicale, cu rezultate palpabile. Până atunci, jocul demagogic al guvernelor româneşti, care luptă cu corupţia doar în discursuri şi care în realitate reuşeşte doar să o instrumenteze cu mai mult sau mai puţin succes, nu va face altceva decât să ţină România departe de Europa şi de standardele ei în materie de democraţie.

Aroganţa guvernului Năstase faţă de criticile internaţionale vizând corupţia sunt foarte grave; nu doar pentru că afectează relaţiile României, ci pentru că tind să conserve această tară esenţială a unui sistem politic dezastruos, care mai devreme sau mai târziu se va răzbuna. Faptul că Adrian Năstase practică un limbaj dublu, fiind de acord şi respingând aceste critici în acelaşi timp, ţine de un model pervers şi perdant de diplomaţie, altfel explicabil pentru cineva care a practicat "diplomaţia" şi înainte şi după 1989. Iar atunci când premierul coboară, în criticarea celor care acuză corupţia din România, la nivelul unor obscenităţi de mahala pe care ne e jenă să le reproducem, el nu numai că aruncă în derizoriu problema corupţiei, dar ridică noi bariere în integrarea europeană a României.

Astfel că avertismentele internaţionale vizând un eventual eşec al integrării României în UE ar trebui privite cu toată gravitatea, şi nu luate în derâdere. Pentru că, în momentul de faţă, perspectiva eşecului se conturează destul de clar.