2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

21.04.2003

Libertatea de exprimare

Mulţi ani după efuziunea extraordinară din 1990 s-a vorbit prea puţin despre libertatea de exprimare. În acea perioadă lumea stătea la coadă la chioşcuri şi lua, fiecare, câte un snop de ziare şi reviste, în schimbul a 15-20 de lei (o sumă considerabilă în acel moment). Era o frenezie generală, fiecare dorea să spună celorlalţi ceea ce nu avusese curajul să spună până atunci în public; ziarele publicau mesaje absolut banale de la cititori, în care aceştia nu spuneau altceva decât că se bucură că a căzut Ceauşescu. Acei ani par, acum, să fi fost perioada de glorie a libertăţii de exprimare în România.

Pe măsură ce anii au trecut, însă, frenezia consumatorilor de mass-media s-a mai moderat; odată cu scăderea cererii, oferta a devenit din ce în ce mai bogată şi diversificată, iar concurenţa economică dintre ziare şi apoi dintre televiziuni a început să determine formatele şi conţinutul acestora, înlocuind concurenţa pur ideologică din 1990. Cu timpul, libertatea de exprimare a început să pară din ce în ce mai mult ca un lucru de la sine înţeles, definitiv câştigat, asupra căruia nu mai are rost să reflectăm, deşi în mod constant ea a fost afectată de neajunsuri grave: dificultatea cu care s-a obţinut înfiinţarea primei televiziuni private, monopolul pe difuzare care s-a destrămat extrem de lent, păstrarea în toată această perioadă a sancţiunilor penale pentru insultă şi calomnie etc.

Aceste neajunsuri s-au agravat după alegerile din 2000. Guvernul foloseşte acum orice mijloc de presiune sau de persuadare pentru a obţine o mass-media cât mai favorabilă. Sigur că există destule ziare critice la adresa puterii dar, dacă luăm în calcul situaţia dezastruoasă a României sub guvernul Adrian Năstase, faptul că există încă o mass-media care îi este încă favorabilă sau măcar indiferentă nu poate fi decât rezultatul unei acţiuni constante şi sistematice de intimidare.

PSD a încercat să introducă reglementări drastice, care să limiteze libertatea de exprimare a ziariştilor. Faptul că nu a reuşit întotdeauna se datorează exclusiv protestelor interne şi internaţionale, căci PSD nu are alte limite sau alte principii pentru acţiunea lui politică decât imaginea, respectiv cât de suportabilă este imaginea proastă pe care i-o creează abuzurile pe care le comite în modul cel mai natural posibil.

Nu este vorba însă numai de acţiunea guvernului. Într-un caz precum cel al arestării lui Andrei Gheorghe responsabilitatea revine, într-adevăr, guvernului Adrian Năstase, chiar dacă la origine era un exces de zel personal atât de stupid încât l-a deranjat până şi pe primul ministru, deoarece acest exces de zel a fost posibil doar datorită axiomei PSD conform căreia Parchetul e în subordinea directă a PSD şi are ca misiune sacră apărarea intereselor acestuia.

În alte cazuri, însă, politicul se conjugă cu interesele economice, obligându-i pe cei care ţin mai mult la principiile deontologiei decât la siguranţa slujbei să-şi dea demisia. Este cazul ziariştilor Rodica Culcer, Cosmin Prelipceanu şi Nadina Forga de la Europa FM, care s-au ocupat imparţial de subiectul gazonului din meciul de fotbal cu Danemarca. Lor li s-a explicat că postul de radio trebuie să sprijine guvernul pentru că grupul care îl are în proprietate trebuie să vândă avioane şi tancuri! Acesta e doar unul din nenumărate cazuri care ne arată un mediu de afaceri aproape la fel de nesănătos ca şi cel politic, deşi în sondaje politica preia aproape toată nemulţumirea cetăţenilor.

Pe de o parte, e necesară eliminarea tuturor îngrădirilor abuzive ale libertăţii de exprimare, dincolo de cele fireşti care oricum nu sunt respectate (spre exemplu, propaganda xenofobă). Consiliul Superior de Apărare a Ţării a decis crearea unui sistem naţional de combatere a imaginii negative a României şi a unui centru, condus de Ioan Talpeş, care să monitorizeze comportamentul mass-mediei, mecanism ce aminteşte de modul de cenzurare a presei din societăţile totalitare. Membrii guvernului şi alţi demnitari PSD şi-au făcut un obicei din a ameninţa ziariştii cu represalii, printre cei mai "activi" în acest sens numărându-se Ion Mircea Paşcu sau Şerban Mihăilescu, precum şi majoritatea baronilor locali ai partidului aflat la guvernare. Un baron local PSD l-a ameninţat pe un ziarist că "îi rupe şi celălalt picior"; evident, acest comportament aberant nu a fost sancţionat de PSD, căci el caracterizează foarte bine întreg partidul.

Astfel că, pentru ca libertatea de exprimare să aibă condiţii normale de manifestare, este necesar ca legislaţia în domeniu, care are şi menirea de a o proteja, să fie modificată în sensul standardelor actuale ale societăţilor democratice şi, bineînţeles, să fie şi aplicată. Deşi PSD se laudă că legislaţia privind mass-media a fost armonizată cu cea europeană, practica arată că actualul partid de guvernământ este încă departe de a accepta mass-media ca un critic independent al politicului, ca o a patra putere de care politicul trebuie să ţină cont. Nu în ultimul rând, pentru ca un comportament decent al oamenilor politici faţă de mass-media să devină o regulă firească este necesar să existe o reală concurenţă în politică, care să-i elimine pe cei care vor să elimine libertatea de exprimare a jurnaliştilor.

Există însă şi alte condiţii necesare pentru ca libertatea de exprimare să îşi poată căpăta adevăratul sens. Spre exemplu, dacă nimeni nu-i ascultă pe cei care îşi exercită această libertate, ea rămâne lipsită de semnificaţie. Revenind la exemplul anului 1990, e evident acum că toată lumea vorbea, mai mult sau mai puţin incontinent şi incoerent, şi că mai nimeni nu stătea să-i asculte pe ceilalţi. Iar dificultatea de a constitui un dialog consistent pe marile teme ale societăţii româneşti, în principal cele politice dar şi cele culturale sau economice, se mai face simţită şi astăzi. Din acest punct de vedere, e clar că prima perioadă de după 1989 nu a fost nicidecum o perioadă de aur a comunicării şi dialogului, şi că nici astăzi nu putem spune că libertatea de exprimare ar avea o finalitate certă.

Ziarele sunt pline în fiecare zi de cazuri de corupţie uluitoare prin gravitate lor şi prin nonşalanţa cu care acţionează cei în cauză. Ziaristul are, în aceste cazuri, libertatea de a se exprima, dar care e utilitatea acesteia dacă, în final, corupţii îşi văd mai departe de treabă nestingheriţi şi ziaristul însuşi rămâne doar cu frustrarea de a fi vorbit în gol?! Trebuie remarcat că lipsa de ecou a acestor demascări ale corupţiei nu ţine doar de justiţie, care nu reuşeşte să-i sancţioneze, ci şi de ecoul larg în rândul cititorilor. Corupţia este resimţită, în sondaje, ca fenomen profund negativ, dar partidele care o susţin nu pierd suficient de mult din această cauză. În aceste condiţii, ziaristul care demască un corupt rămâne doar cu frustrarea şi cu presiunile, uneori destul de dure, care se fac asupra lui.

Libertatea există doar dacă nu e limitată, dar lipsa restricţiilor nu e suficientă; libertatea trebuie să aibă şi un conţinut pozitiv, să fie susţinută de valori concretizate în acţiune. În cazul libertăţii de exprimare, e necesar ca cineva să asculte, să existe dialog şi consecinţe ale dialogului: consecinţe normale şi moderate, dar în acelaşi timp necesare şi previzibile. Altfel, libertatea de exprimare poate să ducă nu la dialog, ci la cacofonie şi haos. Legătura dintre cuvinte şi realitate se poate vedea, spre exemplu, foarte bine în zona societăţii civile, a organizaţiilor nonguvernamentale, nu întâmplător atacate de guvernul Năstase cu reglementări în spirit pur totalitar.

Dacă societatea românească va şti să reziste acestor presiuni şi să le opună o acţiune hotărâtă, atunci libertatea precară de astăzi, inclusiv cea de exprimare, va putea fi folosită pentru a dobândi, pe termen mediu şi lung, o libertate mult mai stabilă şi durabilă. Dacă nu, viitorul nostru rămâne imprevizibil.