Guvernul Năstase este un guvern mamut care duce la paroxism tradiția birocrației
stufoase și ineficiente din România. La nivelul guvernului, numărul de
ministere e atât de mare nu doar pentru că în PSD sunt mulți pretendenții
la portofolii, și mulți "contribuabili" cărora trebuie neapărat
să li se asigure un loc, ci și pentru că liderii PSD consideră că în acest
mod creează impresia de putere. PSD vrea să lase impresia că, dacă există
un minister al Dezvoltării, România se dezvoltă în ritm accelerat sau
că întreprinderile mici și mijlocii sunt încurajate de stat doar pentru
că există un minister de resort.
În realitate, lucrurile stau altfel, iar simplitatea evidenței e dureroasă.
Toate celelalte țări candidate stau mult mai bine în fiecare din domeniile
pentru care guvernul Năstase are câte un minister special. Nici una din
aceste țări candidate nu au ministere ridicole precum Turism, IMM, Dezvoltare
și Prognoză sau Informații Publice, și totuși turismul lor e mult mai
viu decât al nostru, IMM beneficiază de condiții mult mai bune iar instituțiile
publice sunt mai transparente.
E evident atunci că toate aceste ministere nu sunt necesare pentru relansarea
acelor domenii. În fapt, ele nu reușesc nici măcar să gestioneze la nivelul
decenței domeniile respective; funcția lor nu e în primul rând asta. Funcția
ministerelor și departamentelor baroce ale guvernului Năstase este de
a crea imagine. Nu doar Ministerul Informațiilor Publice se ocupă cu propaganda,
ci și Ministerul Turismului, de exemplu, are ca principală sarcină lansarea
de programe care să lase impresia că turismul crește spectaculos sub guvernarea
PSD, indiferent dacă ele se mai realizează sau nu, dacă sunt viabile sau
nu. Realizările" din turism, în special privatizările, sunt mediatizate
masiv, sub formă de reclamă sau altfel, pe bani foarte grei. Banii noștri,
desigur: plătim impozite ca să primim în schimbul lor propaganda PSD.
De aceea considerăm mai mult decât binevenită propunerea Societății Academice
din România (SAR) ca guvernul să se reducă drastic, chiar să își înjumătățească
numărul de portofolii (de la 26 la 13, media în rândul țărilor candidate
fiind de 16 !). Momentul în care vine această propunere este foarte bun,
deoarece PSD însuși și-a anunțat intenția de a mai reduce numărul portofoliilor.
Este însă îndoielnic că ar accepta o reducere atât de tranșantă, așa cum,
de altfel, este cu totul îndoielnic dacă avea sau nu de gând să opereze
reducerea cu adevărat. Una din cele mai eficiente tactici ale PSD este
de a anunța îndelung o schimbare care se bucură de sprijin popular; apoi,
după ce s-au creat astfel beneficii de imagine, schimbarea este uitată
de la sine sau nu se mai face din motive pe care partidul de guvernământ
le găsește în afara sa.
Nu numai că PSD-ului îi va fi greu să reziste acestei propuneri și sprijinului
pe care ea îl va primi din partea societății și opoziției, dar chiar ralierea
opoziției este importantă, căci o schimbare majoră precum cea care implică
viziunea asupra administrației trebuie să facă obiectul unui consens politic
larg. Dacă, prin absurd, PSD ar realiza o reformă precum cea propusă de
SAR și actuala opoziție ar veni la putere și ar readuce vechea structură,
atunci totul ar fi în zadar (de altfel, recordul absolut la numărul de
portofolii în perioada de tranziție îl deține Victor Ciorbea, cu 28 de
miniștri).
Lipsa de continuitate care produce atât de mult rău în cazul programelor
majore de reformă în România produce la fel de mult rău și în cazul instituțiilor.
Schimbarea puterii atrage după sine schimbarea funcționarilor inamici"
cu garnitura de funcționari ai partidului; relativ la exigențele timpului
nostru, fenomenul e la fel de aberant ca și pe vremea lui Eminescu, când
erau concediați inclusiv bibliotecarii și profesorii. Dar nu numai funcționarii
au fost concediați abuziv. Structura guvernului a fost radical modificată
după alegerile din 2000, iar ministerele rebotezate, ceea ce e dezastruos
pentru coerența actului de administrare. Motivația o regăsim doar parțial
în nevoia de a găsi un pretext pentru concedierea funcționarilor care
beneficiau de protecția statutului lor proaspăt adoptat. De fapt, prin
rebotezarea ministerelor (doar 3 și-au păstrat vechiul nume) se încearcă
luarea în posesie a statului. Este un simptom clar de neacceptare a ideii
că administrația revine pe rând unui partid sau altul în funcție de preferința
alegătorilor, și că ea revine ca o sarcină, ca un obiectiv care nu mai
e politic, nu ca un privilegiu.
Nu doar numărul în sine al ministerelor este o problemă. Ministerele au
structuri a căror complexitate frizează absurdul și sfidează orice corelare
cu funcțiile ce trebuie îndeplinite. Există departamente care au, pe lângă
director, un singur angajat care are principala funcție de a-l face pe
respectivul director să se simtăcât mai director. Există departamente
aberante, precum cel de Culte de pe lângă Ministerul Culturii. Nu numai
că el nu se justifică, dar existența lui ar trebui să ne îngrijoreze profund:
ce poate el să le facă diferitelor grupuri religioase? Acesta e domeniul
prin excelență în care un stat democratic trebuie să facă un singur lucru,
respectiv să nu facă nimic. Dacă, în mod excepțional, chiar apare necesitatea
unei reglementări, ea poate fi susținută de guvern în ansamblul lui, nu
e nevoie de un departament special; la fel e și cazul altor funcții minore
pentru care PSD a creat ministere întregi. Astfel că, dacă cineva s-ar
uita cu atenție la structurile ministerelor și la ce fac ele cu adevărat
s-ar îngrozi. În ministerul de Justiție există, de exemplu, un serviciu
condus de un fost ofițer de Securitate, care teoretic combate corupția
dar practic o protejează.
Deficiențele administrației centrale nu sunt deloc unele de detaliu, și
nu sunt nici greșeli inocente. Sunt rezultatele unor măsuri luate cu bună
știință împotriva tuturor regulilor și a protestelor celorlalți. Politicienii
români refuză cu obstinație să asculte vocea specialiștilor în politici
publice; parțial din ignoranță și înfumurare prostească, parțial din comoditate
sau pur și simplu din cauză că sugestiile specialiștilor se opun intereselor
lor. Domenii precum învățământul sau sănătatea sunt de o asemenea complexitate
încât oamenii politici însărcinați cu gestionarea lor trebuie neapărat
să utilizeze expertiza specialiștilor în politici publice, mai ales în
situația specială de azi care reclamă reforme ample.
Astfel că în problema responsabilității pentru calitatea penibilă a administrației
centrale nu e vorba de erori umane, inerente oricărei activități, ci de
rea intenție și de neglijență programatică. Societatea Academică din România
care acum propune simplificarea structurii guvernului a avertizat de mult
timp, spre exemplu, relativ la pericolul care planează asupra sănătății,
a explicat cauzele și a sugerat modalități de acțiune. Nu numai că guvernul
Năstase nu a luat în seamă aceste sugestii, dar a acționat împotriva lor
continuând să deturneze banii colectați pentru sănătate și întărindu-și
controlul asupra Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Rezultatul
s-a văzut la puțin timp: sănătatea a intrat într-o criză profundă care
poate fi cel mult mascată, dar nu poate fi rezolvată decât printr-o reformă
a sistemului în ansamblul său, plecând de la principii și obiective clare.
Pentru o astfel de reformă ar fi foarte utilă asistența specialiștilor
(cu atât mai mult cu cât uneori își oferă expertiza gratuit), dar pentru
a accepta asta e nevoie de o altă cultură politică decât cea a actualilor
guvernanți.
Ai o idee, o observație, o dorință în legătură cu acest site?
Trimite-o pe adresa webmaster@urr.ro