2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

31.05.2003

A cui e România noastră?

Este România de acum aceeaşi cu cea din timpul comunismului? Instituţiile ei s-au schimbat, aspectul ei s-a schimbat destul de mult şi chiar şi oamenii s-au schimbat. Dar este o ţară diferită, sau e aceeaşi ţară?

Într-o anumită măsură, ar trebui să fie. În mod normal, schimbarea regimului n-ar trebui să schimbe şi convingerile oamenilor, chiar dacă pe termen lung schimbă mentalităţi (unul din paradoxurile aiuritoare ale societăţii româneşti este acela că, după colapsul unui regim comunist faţă de care s-a manifestat foarte puţină rezistenţă şi foarte mult sprijin, oamenii cu adevărat de stânga sunt extrem de puţini). N-ar trebui să distrugă bunuri care nu prea au culoare politică, precum sistemul de irigaţii, chiar dacă îi poate schimba proprietarii. În sfârşit, schimbarea unui regim politic n-ar trebui să fie o traumă care lasă mai multă tristeţe decât speranţă, atât de dură încât să rupă în două părţi incompatibile viaţa oamenilor şi istoria ţării.

Astfel că România de acum ar trebui să îşi asume trecutul, să se despartă de comunism, dar să nu arunce, odată cu comunismul, şi ceea ce ar fi trebuit să supravieţuiască regimului comunist, neafectat de ideile lui (e de discutat, însă, în ce măsură "rezistenţa prin cultură" inventată de români este cu adevărat acest element esenţial de continuitate). Noi, însă, nu numai că nu am reuşit să condamnăm comunismul şi astfel să îl lăsăm cu adevărat în trecut, dar se pare că nu reuşim nici să ne continuăm vieţile începute sub comunism; ceea ce e prefect logic: a ne preface că regimul comunist n-a existat e tot una cu a-l duce în spate. Schimbarea doar pare mai tranşantă, în fapt e mai mult formală.

Aceeaşi problemă apare, din păcate, şi la fiecare schimbare democratică de regim, prin alegeri libere. Noua putere se simte obligată să guverneze într-o Românie personală, diferită de cea a predecesorilor. Această luare în posesie a ţării e marcată simbolic, cum se cuvine. PSD a schimbat numele tuturor ministerelor, cu excepţia a trei dintre ele care chiar cu greu ar fi putut fi rebotezate. Toate proiectele majore ale ţării sunt luate în stăpânire în aceeaşi manieră primitivă: nimic din ce s-a făcut înainte nu a fost bun, totul e relansat pe coordonatele bune de PSD. Partidul îşi marchează teritoriul cu abnegaţie numai că, spre deosebire de maidanezi, PSD marchează toată România ca teritoriu propriu. Singura variantă pe care PSD o lasă altor români care doresc să aibă un cuvânt de spus în problemele de interes public este emigraţia, de unde să-şi lanseze, pe diferite forumuri, criticile retroactive la adresa lipsei de deschidere puterii; ceea ce, din păcate, se întâmplă din ce în ce mai des. Societatea civilă este sistematic lăsată la o parte în configurarea proiectelor de legi, cu atât mai mult în configurarea ordonanţelor de urgenţă, chiar dacă acestea privesc în mod direct unul sau altul din segmentele ei.

Pedeserizarea statului român merge astfel mult mai departe decât pedeserizarea administraţiei, care se apropie deja de perfecţiune. Ea se manifestă, logic, mai ales în acele domenii în care se obţinuseră, anterior, anumite performanţe, cum ar fi învăţământul. Chiar dacă reforma Marga avea destule defecte, unele generate tocmai de conştiinţa că reforma nu va avea timpul necesar să se dezvolte firesc, era un domeniu despre care toată lumea ştia că suferise un proces de modernizare de succes, evident şi din faptul că el ajunsese astfel primul capitol de negociere încheiat cu Uniunea Europeană. Ca atare, misiunea PSD era clară: distrugerea a tot ce se realizase anterior, şi "marcarea" domeniului prin nenumărate schimbări care să aparţină indubitabil noii puteri.

Ritmul acestor schimbări este atât de absurd, încât chiar şi dacă ele ar fi bune în conţinut, ceea ce nu sunt, efectul lor nu poate fi decât negativ. Administraţia PSD a învăţământului continuă practica dezastruoasă a schimbării regulilor de concurs cu o lună înainte de bacalaureat sau alte examene. Schimbările sunt modificate, iar acestea sunt amendate şi ele. Învăţământul obligatoriu este de 9 clase, apoi de 10, structura formelor de învăţământ se modifică anual sau de mai multe ori pe an, după cum bate vântul în minister. Situaţia e cel mai bine descrisă de porecla de "Abramburica" pe care presa a dat-o ministrului, o presă care totuşi nu a abuzat deloc de acest procedeu pamfletar în lupta cu aberaţiile administraţiei PSD.

Conform idealului comunist de producere de roboţi a căror inserţie socială nu are sens, ministrul PSD revine în forţă la programa bogată în ştiinţe exacte şi săracă în ştiinţe umaniste. Cine are nevoie de istorie sau de limba română? În nici un caz cetăţenii pe care şi-i doreşte PSD, care să voteze o dată la 4 ani aşa cum trebuie şi în rest să asculte entuziaşti glumele obscene ale primului ministru. Aşa cum s-a opus constant proprietăţii private, care constituie baza unei pături sociale independente inclusiv în opţiunile ei electorale, PSD respinge brutal acel tip de învăţământ care creează cetăţeni responsabili.

România nu trebuie "privatizată". Ea e a tuturor, a tuturor cetăţenilor, asociaţiilor, organizaţiilor, sindicatelor, partidelor. Din păcate, PSD privatizează exact ceea ce nu trebuie. În loc să privatizeze marea industrie sau sectorul energetic, "privatizează" învăţământul, administraţia, bugetul naţional şi chiar statul român în ansamblu. Iar acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla în acest moment, cu atât mai mult cu cât se întâmplă sub masca democraţiei, integrării europene etc., pentru că el înseamnă imposibilitatea unei dezvoltări coerente, de durată. Nici o reformă serioasă nu a fost susţinută, în ultimii 14 ani, de-a lungul mai multor mandate, cu atât mai puţin pe parcursul mai multor cicluri electorale. Aceasta este, de fapt, catastrofa tăcută a României. Dincolo de toate nedreptăţile flagrante cu care se confruntă nenumăraţi cetăţeni români în fiecare zi, dincolo de mizeriile pe care e în stare să le imagineze un partid lăsat fără opoziţie, catastrofa reală e aceea că în ţara noastră nu există construcţie durabilă. Nici în materie de autostrăzi, nici de industrie, nici de sistem legislativ sau de sistem sanitar.

Trăim o improvizaţie perpetuă care oricând poate lua forma unui coşmar, şi pentru mulţi ea deja are forma asta. Iar asta se leagă direct de faptul că nu există o Românie suficient de puternică, suficient de independentă faţă de politic, o Românie care să fie servită, nu aservită de politic.