2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

05.04.2003

Guvernarea la întâmplare

Una din problemele esenţiale ale societăţilor moderne, poate chiar cea mai importantă, este redistribuirea resurselor. Motivul simplu e că, dincolo de banale interese materiale, este vorba şi de dreptate, iar cetăţenii se simt sau nu acasă în propria lor ţară şi în funcţie de gradul în care această ţară realizează dreptatea.

Or, România se distinge puternic în rândul ţărilor europene prin lipsa aproape totală de criterii în redistribuirea resurselor, de-a lungul tuturor guvernărilor postcomuniste. Singurul criteriu care poate fi urmărit oarecum constant în marile programe guvernamentale este cel nefericit al egalitarismului; dincolo de aceste tendinţe de nivelare socială forţată, însă, rămâne un teritoriu al discriminării arbitrare. Pe de o parte, nu se urmăreşte principiul moral, cât se poate de firesc, de a redistribui şi în funcţie de mărimea contribuţiei, adică în funcţie de merit, pe de altă parte nu se reuşeşte crearea de norme universale, care să se bazeze pe anumite raţiuni ce întrunesc consensul majorităţii; din cauza dezinteresului larg al societăţii, aceste norme rămân arbitrare şi, tocmai pentru că nu se poate şti exact dacă ele reprezintă sau nu opţiunile majorităţii, nici nu există mecanismul, adică motivaţia şi resursele necesare ameliorării lor. Reglementările arbitrare şi discriminatorii, care nu înglobează alte voinţe decât cele ale unor guvernanţi ce acţionează mai mult instinctiv, în baza unui "contract" social empatic, constituie din păcate chiar substanţa profundă a statului român.

Spre exemplu, pensiile suferă un proces de nivelare egalitaristă, prin indexare diferenţiată (deşi motivaţia logică a indexării e inflaţia), pe de altă parte cuantumul lor variază grotesc în funcţie de momentul pensionării; or, e greu de imaginat un criteriu de discriminare mai arbitrar, cu excepţia celor referitoare la rasă, etnie sau sex. Programele sociale de construire de locuinţe pentru tineri sunt şi ele profund discriminatorii: nu se asigură accesul egal al tuturor celor aflaţi în respectiva situaţie (ceea ce ar fi absolut obligatoriu, chiar dacă această egalitate de tratament ar reduce cota subvenţiei), ci se construieşte un număr ridicol de mic de locuinţe a căror repartizare, inevitabil arbitrară, obligă la corupţie; în plus, sunt acordate subvenţii şi terenuri aflate în proprietate publică pentru construirea de vile de 50-60.000 de dolari, o aberaţie din toate punctele de vedere posibile. În sfârşit, acelaşi caracter arbitrar şi discriminatoriu poate fi urmărit pe imensa majoritate a programelor guvernamentale sau a sistemului de taxe şi impozite, de la programul de pus termopane şi de asigurare obligatorie a locuinţelor până la reglementările confuze şi abuzive ale impozitului global.

Astfel că această discuţie nu se referă decât în al doilea rând la nivelul mult prea ridicat al taxelor şi impozitelor din România, care e doar consecinţa necesară a imposibilităţii de a concepe un sistem echitabil, bazat pe principii clare şi transparente, de la care plecând să ne putem da seama de ce se colectează mai mult de la alţii şi mai puţin de la ceilalţi, de ce se dă mai mult unora şi cui anume (fireşte, e şi consecinţa colectării discriminatorii a taxelor). Impozitarea ridicată merge, evident, mână în mână cu tendinţele egalitariste, dar la un nivel mai profund e consubstanţială cu caracterul arbitrar al actelor guvernării, lipsite de principii şi valori care să facă obiectul unui control şi, apoi, al unui acord social. De aceea, impozitarea ridicată din România nu este nici măcar una de stânga, ceea ce e evident din faptul că finalitatea ei nu e coerent egalitaristă, ci mai degrabă discriminatorie; mai mult, aşa-zisa guvernare de stânga nici nu ia în considerare categorii care altfel, într-o viziune coerent socialistă, ar trebui să beneficieze cel mai mult de resursele bugetului, cum ar fi copiii străzii. Impozitarea ridicată este astfel, alături de starea de semilegalitate pe care o promovează chiar guvernele, una din condiţiile care conservă o situaţie confuză din punct de vedere social şi politic, şi de care profită mai ales "vârfurile" sociale şi politice.

Acesta e tiparul general în care se înscrie şi decizia iniţială a guvernului Năstase de a plafona indemnizaţia de îngrijire a copilului acordată tinerelor mame. Ea era în primul rând egalitaristă la modul absurd, mai absurdă chiar decât măsurile regimului comunist care îngăduia o oarecare diferenţiere a veniturilor, fie ea şi neoficială; nu putea fi însă o măsură cu adevărat de stânga, căci ea doar limita arbitrar veniturile mari, fără a le creşte pe cele mici pe seama acestei scăderi.

Se ajungea în situaţia absurdă în care o femeie având un venit ridicat putea contribui la bugetul asigurărilor sociale cu sume mult mai mari decît cele pe care le primea înapoi. În plus, noua reglementare anula retroactiv efectele legii anterioare, respectiv anula plata indemnizaţiei către mamele care au contribuit minim şase luni la bugetul asigurărilor sociale. Arbitrarietatea actului de guvernare a făcut din problema indemnizaţiei acordate mamelor o situaţie de urgenţă, în care evoluţiile dramatice impun măsuri radicale luate pe moment (ceea ce e evident absurd); din păcate, acest guvern, ca şi guvernele anterioare, nu are un orizont de timp de nici măcar 6 luni pentru deciziile pe care le ia.

Legea anterioară era ea însăşi discutabilă, căci dădea posibilitatea de a se obţine o indemnizaţie consistentă cu o minimă contribuţie de 6 luni, deci nici ea nu avea în primul rând un caracter social. Din păcate, însă, datorită arbitrarietăţii guvernării, ea nu a fost amendată într-un sens raţional ci, pe de o parte, anulată retroactiv, ceea ce este împotriva principiilor contractuale moderne, pe de altă parte înlocuită cu o reglementare abuzivă. În toate ţările europene indemnizaţia acordată mamei este proporţională cu salariul. Convenţia europeană în domeniu fixează un concediu de maternitate minim de 14 săptămâni, care e însă mai lung în unele ţări (în special în cele scandinave); în timpul acestui concediu se acordă un procent de regulă apropiat de 100% din salariu.

Ar fi, aşadar, rezonabil să discutăm dacă statul român poate suporta doi ani de stipendare a mamelor, mai ales a celor cu o cotă precară de cotizare. Este posibil ca asta să depăşească resursele bugetului României, mai ales ale unuia secătuit de corupţie şi ineficienţă cronică; pe de altă parte, comparaţia cu statele europene nu trebuie să conducă neapărat la această concluzie. Paradoxal sau nu, ţările mai sărace se văd de regulă puse în situaţia de a cheltui mai mult pe protecţie socială decât cele bogate. În ţările dezvoltate, în care bunăstarea individuală este ridicată, există alte resorturi de protecţie (economii private, asigurări private etc.) care nu fac altceva decât să lase în administrarea fiecăruia fondurile care la noi sunt administrate public. Scopul este o administrare mai bună şi mai directă, fără intervenţia statului, prin care fiecare este lăsat să se bucure nemijlocit de ceea ce câştigă (şi tocmai de aceea nivelarea brutală operată de guvernul Năstase este atât de absurdă şi de antieuropeană); în acelaşi timp, şomerii şi defavorizaţii beneficiază de ajutor din partea statului, dar desigur nu la nivelul celor care lucrează.

Noi credem că o protecţie pe termen mai lung de 14 săptămâni a părinţilor este necesară în România, dar termenul şi procentul indemnizaţiei trebuie să fie stabilite realist şi principial, nu prin ordonanţe de urgenţă date peste noapte şi amendate tot peste noapte, la interval de câteva zile. În orice caz, trebuie să fie un procent, nu o sumă fixă. Ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale dădea dovadă de un cinism care, din păcate, nu mai e nici măcar surprinzător atunci când spunea că indemnizaţia nu va afecta în nici un fel natalitatea, cu argumentul că oamenii îşi doresc să aibă copii deoarece e o bucurie pentru ei, nu pentru bani. E un sofism josnic. Bineînţeles că oamenii normali nu fac copii pentru bani, dar oamenii societăţii moderne, în special cei din segmentele superioare pe care decizia guvernului Năstase îi lovea brutal, ţin să ofere copiilor lor condiţii cât mai bune, condiţii de care mulţi dintre ei nu au beneficiat în copilărie; este o dorinţă legitimă şi firească. De aceea, scăderea natalităţii doar într-un anumit segment social pe care o implica decizia absurdă a guvernului capătă şi o conotaţie politică evidentă.

Mai mult decât orice, credem că e necesar ca stilul de guvernare din România să se transforme radical, astfel încât măsurile luate de guvern să nu mai speculeze lipsa de replică a societăţii, şi mai ales să nu mai desconsidere această replică dacă ea nu depăşeşte un anumit grad; este complet absurd ca un guvern să transforme în hotărâri toate ideile care îi vin peste noapte, idei produse de un amestec de interese personale, valori pervertite şi veleităţi politice aproximative, iar actul de guvernare să se constituie din toate aceste hotărâri minus cele pe care guvernul le ia înapoi pentru că protestele societăţii civile au fost prea puternice şi prea costisitoare pentru imaginea lui. Este degradant pentru fiecare dintre noi.

Modalitatea de amendare a hotărârii iniţiale în urma protestelor societăţii civile este simptomul extrem de grav al unei guvernări haotice, care gestionează criza la nivelul funcţionării de avarie şi care nu poate oferi un viitor societăţi româneşti. Deşi în prima fază guvernul a anunţat că se va reveni la indemnizaţiile proporţionale cu salariul, ulterior s-a decis doar simpla amânare a aplicării măsurii iniţiale, în condiţiile înlocuirii plafonării cu o nivelare absolută. De fapt, ceea ce face în mod constant guvernul Năstase este să amâne pe termen nedefinit guvernarea României la standarde minim acceptabile.

De aceea, avem nevoie de un nou tip de guvernare, care să producă măsuri întemeiate pe principii, măsuri ce nu sunt arbitrare şi tocmai de aceea pot fi ameliorate, pentru că ele exprimă valori ce pot fi discutate şi supuse mai multor forme de control public. Avem nevoie de un nou tip de guvernare care să reprezinte şi pe altcineva decât pe cei aflaţi la guvernare.