2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

04.08.2003

Cine pe cine protejează

Dintre toate ideile şi principiile europene, se pare că România stă cel mai bine la capitolul "prezumţia de nevinovăţie". Stăm foarte prost la toate celelalte capitole, de la economie de piaţă până la drepturile omului, dar la prezumţia de nevinovăţie stăm minunat. Asta se vede de fiecare dată când guvernanţii sunt puşi în poziţia de a declara ofuscaţi ziariştilor că nimeni nu are dreptul să comenteze cazurile de corupţie X sau Y (unde X sau Y aparţine mulţimii lor, că alte cazuri de corupţie le comentează ei cu multă vervă), atâta timp cât nu au fost condamnaţi definitiv de justiţie.

Or, intimidarea mass-mediei şi a societăţii civile cu acest argument este o practică profund antidemocratică şi ne-europeană. Aşa cum exigenţele Uniunii Europene au ajuns un alibi ideal pentru orice fel de măsuri ale puterii, oricât de absurde sau ne-europene, "prezumţia de nevinovăţie" a ajuns un fel de balsam pentru corupţie. Puterea îşi spală corupţii cu ajutorul justiţiei pe care o presează constant, şi îi parfumează cu ajutorul prezumţiei de nevinovăţie.

Evident, susţinem acest principiu ca pe o valoare fundamentală a societăţilor civilizate. Însă el nu trebuie să ne împiedice să vedem contextul în care se realizează (sau nu) dreptatea. Ultimul scandal major de corupţie, cel al poliţiştilor care protejau bande de hoţi de combustibil, oferă un material ideal pentru a vedea cât de arbitrar este actul de realizare a dreptăţii şi cât de încărcat contextul în care este el nevoit să evolueze.

Să presupunem, în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, că zecile de poliţişti în cauză sunt nevinovaţi. Să admitem că, în ciuda numeroaselor probe şi a faptului că mulţi dintre ei şi-au recunoscut vinovăţia, ei rămân nevinovaţi până la sentinţa definitivă. Rămân însă următoarele aspecte.

Al doilea lot de 14 poliţişti a fost eliberat în virtutea încălcării unei reglementări din Pachetul Anticorupţie, aceea care reclamă ca procesele anticorupţie să fie judecate de complete de 2 judecători. Părerile sunt împărţite: a fost, din partea magistraţilor militari, o gafă, o "gafă" sau o procedare corectă.

Apoi, poliţiştii au fost rearestaţi. Orice este posibil, căci prevederile Pachetului Anticorupţie nu se prea potrivesc cu cele ale noului Cod de Procedură Penală, care spune că arestarea este dispusă de un singur judecător. Faptul că magistraţii au libertatea de a decide orice se conjugă perfect cu faptul că legislaţia adoptată cu toptanul de PSD nu are nici o coerenţă. Iar Procurorul General a folosit prilejul pentru a-şi mai răscumpăra, cu un recurs "bun", sutele de recursuri prin care a sufocat justiţia.

Armonizarea Pachetului Anticorupţie cu noul Cod într-o privinţă atât de importantă ar fi trebuit să fie floare la ureche pentru experimentaţii avocaţi pe care PSD îi are în Parlament. Însă, atâta timp cât ei continuă să practice avocatura, cine i-ar putea împiedica să decidă în interesul practicii lor mai degrabă decât în interesul celor care i-au votat? Pentru că PSD a refuzat să includă în celebrul Pachet şi incompatibilitatea între practicarea avocaturii şi orice demnitate publică, tolerând perpetuarea unui conflict de interese evident.

Sau poate că avocaţii parlamentari nici n-au avut timp să treacă pe la dezbaterile respective. Chiar unul din avocaţii care i-au apărat pe poliţiştii benzinari, parlamentarul PSD Cornel Bădoiu, a argumentat că el pledează "în timpul liber"; n-a precizat, însă, şi ce tribunale din România funcţionează seara sau în week-end.

Ziariştii care asistau la eliberarea poliţiştilor-benzinari au fost agresaţi şi alungaţi de rudele acestora sub ochii impasibili ai altor poliţişti. Acest comportament, care se repetă invariabil atunci când acuzaţii sunt "de-ai lor", indică faptul că Poliţia Română este încă o instituţie autarhică în care legea este un accesoriu neesenţial, supus cutumelor de tot felul şi intereselor personale. Nimeni nu s-a gândit să-i sancţioneze pe poliţiştii care au asistat binevoitori la agresarea ziariştilor. Mai mult, nici unuia dintre şefii lor nu li s-a părut nepotrivit ca poliţiştii înşişi să-i ameninţe pe ziarişti că o să le spargă camera de luat vederi "dacă nu dispar de acolo".

Dincolo de sistemul judiciar în sine, acest caz relevă şi alte anomalii care ţin de Poliţia Română şi de instrumentarea puţinelor anchete care îndrăznesc să pătrundă în interiorul ei. Astfel, este neverosimil ca o reţea de corupţie care funcţionează 4 ani şi implică zeci de poliţişti să nu beneficieze de complicitate la nivele înalte ale secţiei respective şi chiar mai înalte. Este imposibil ca într-o secţie de poliţie să nu se afle aşa ceva. Totul este cunoscut într-o organizaţie în care relaţiile între membrii şi informaţia sunt vitale, chiar dacă, din păcate, în Poliţie regula generală este muşamalizarea acesteia.

Să admitem, conform prezumţiei de nevinovăţie, că vinovăţia acestor zeci de poliţişti este doar o ipoteză până la sentinţa definitivă. Această ipoteză trebuie, însă, să includă şi şefi. Altfel, rămâne doar praf în ochii alegătorilor care aşteaptă rezultate ale luptei anticorupţie şi care trebuie să se mulţumească cu plevuşcă, pentru că nici un corupt cu adevărat important nu a căzut până acum în România.

Poliţia a fost instituţia ce a beneficiat de cea mai binevoitoare atitudine din partea guvernărilor postrevoluţionare, fără excepţie. Chiar şi un fost deţinut politic precum Gavril Dejeu s-a solidarizat imediat cu aparatul viciat al Poliţiei imediat ce a devenit ministru. Dar e uşor de înţeles de ce s-a întâmplat acest fenomen atât de costisitor pentru societatea românească. O Poliţie independentă, ca şi o Justiţie independentă, înseamnă automat şi riscul ca, la un moment dat, ele să îşi permită să ancheteze, să aresteze şi să condamne miniştri şi parlamentari, ceea ce a fost şi este încă de neconceput la noi.

România nu are nimic de a face cu democraţia modernă atâta timp cât cetăţenii ei plătesc taxe şi impozite pentru susţinerea unor instituţii care, în loc să realizeze dreptatea, protejează corupţia mare a demnitarilor şi organizează în linişte corupţia lor "mică". Tocmai de aceea, a venit momentul ca, pentru prima dată după Revoluţie, să punem la modul cel mai serios problema modului în care sunt cheltuiţi aceşti bani.