2004 - punctuale Gratierea lui Cozma [17.12] Epoca Iliescu a decedat [15.12] Libertatea încătuşată [08.10] PSD şi raportul de ţară [08.10] 2003 - punctuale Copiii străzii [23.11] Constituţia [08.10] Poliţiştii-benzinari [04.08] Statistică [21.07] Derogări ... [07.07] Mamutul administraţiei[15.06] Normalitatea criticii [25.05] Hoţia de stat [17.05] Socialismul "creştinesc" [09.05] Libertatea de exprimare [21.04] Cercul puterii [16.04] Redistribuirea [05.04] Anticorupţie [22.03] CNSAS [15.03] Codul Muncii [10.03] Sănătate [03.03] speciale România cui? [31.05] Perversiunea diplomaţiei [30.04] Războiul din Irak [25.03]

Discuţii 

25.05.2003

Normalitatea criticii

Realitatea României este, în mod indubitabil, una halucinantă. De multe ori, este foarte greu să-ţi dai seama dacă ceea ce vezi sau auzi chiar se întîmplă cu adevărat, dacă sunt doar interpretări exagerate sau, la limită, o realitate paralelă cu cea normală. De multe ori, realitatea românească este atît de absurdă încât ea provoacă în mod natural atitudini extreme: "aşa ceva nu se putea întâmpla decât în România" este unul din refrenele cele mai cunoscute, dar la acest capitol intră de asemenea toate "argumentele" care concluzionează că România este o catastrofă totală, imposibil de recuperat. Culmea ironiei, moraliştii sumari care nu mai dau nici o şansă României pot fi foşti demnitari comunişti sau corupţi notorii ai tranziţiei. Ceea ce, nu-i aşa, ar părea că le dă dreptate tot lor, în sensul că România e un caz disperat, ca loc geometric al absurdităţii mondiale.

Nu este însă exact aşa. Criticile la adresa României necesită tot discernământul de care putem da dovadă, poate mai mult decât oricare alt subiect. În primul rând, nu avem de ce să luăm în considerare criticile celor care nu au dreptul moral să le facă. Nu avem de ce să dăm doi bani pe criticile lui Adrian Năstase la adresa corupţiei, aşa cum nu pot avea nici o îndreptăţire criticile lui Octavian Paler sau Silviu Brucan la adresa comunismului pe care l-au servit cu fidelitate. În al doilea rând, criticile radicale trebuie privite cu rezervă. Ele nu trebuie nicidecum considerate ca inoportune. Orice societate care limitează posibilitatea criticilor interne este o societate bolnavă, a cărei consistenţă şi şanse de dezvoltare sunt artificiale; din păcate, critica a fost întotdeauna marginalizată în România, dacă nu interzisă prin lege, cel puţin rău privită şi descurajată nu doar în cadrul circuitului politic, ci şi în cadrul celui cultural. Cu atât mai mult ar fi absurd să marginalizăm acum critica.

Este necesar, însă, ca pertinenţa şi posibila utilitate a criticii să fie examinate atent, tot critic. Mai ales cei care îşi propun să contribuie în mod concret la dezvoltarea României, de pe orice poziţie ar face asta, trebuie să evalueze cu grijă efectele pe care le au criticile lor, pentru că există riscul ca virulenţa acestora, oricât de îndreptăţită, să marginalizeze soluţiile pe care orice critică ar trebui să le propună. Nu numai soluţiile specifice pe care critica le poate propune, ci chiar în general posibilitatea ameliorării situaţiei criticate. Cînd tonul negativ devine de-a dreptul negru, chiar apocaliptic, eventualele modalităţi de ameliorare a situaţiei în viitor nici nu mai au sens, căci viitorul în sine nu mai are sens. Este, în mare măsură, cazul criticilor sălbatice pe care generaţia 1927 (sau generaţia Criterion) le-a formulat faţă de realitatea românească, în special faţă de democraţia interbelică. Aceasta nu era văzută atât ca o realitate imperfectă, chiar şi foarte imperfectă, care poate fi ameliorată, ci ca o situaţie apocaliptică ce necesită soluţii excepţionale; în cazul lor, excepţionalitatea soluţiilor consta în caracterul lor totalitar şi/sau mistic, ceea ce a contribuit mult la deriva României de după 1940, şi (din nou, culmea ironiei) la catastrofa de astăzi pe care urmaşii criticilor interbelici o acuză pe acelaşi ton apocaliptic.

De aceea, este vital să înţelegem cât mai bine rolul şi consecinţele pe care le pot avea criticile. Nu să controlăm criticile altora, ci doar pe ale noastre, în sensul definirii lor în funcţie de utilitatea pe care trebuie s-o aibă. Evident, nici nu se pune problema cenzurării criticilor. Fiecare e liber să se exprime, oricât de vehement doreşte s-o facă, oricât de egoist sau de nedrept e în critica lui. Dar cei care îşi asumă responsabilitatea de a aduce o îmbunătăţire a situaţiei din România trebuie să se gândească la efectul pe care îl au criticile lor. Există riscul ca, făcând astfel, aceste critici să-şi piardă grandoarea. Există riscul ca soluţiile efective în care ar consta îmbunătăţirea să fie puţin spectaculoase. A fi pragmatic înseamnă de multe ori a fi neinteresant, dar cei care doresc să fie pragmatici pentru a realiza ceva concret trebuie să-şi asume acest risc. Nu mai e cazul ca cineva "să pună România la teasc" pentru a o scoate din starea ei mizerabilă, aşa cum visa unul din cei mai vehemenţi intelectuali interbelici.

Avem nevoie de mediocritate. Nicidecum în sensul de oameni mediocri care să conducă destinele României, cum de altfel se întâmplă în mod curent acum, ci de soluţii "cuminţi" care să însemne cu adevărat o îmbunătăţire concretă, chiar dacă una modestă. Poate părea paradoxal, dar exact aceeaşi situaţie gravă a României care stimulează critici apocaliptice reclamă, de fapt, soluţii modeste, pentru a căror realizare nu e nevoie nici de geniu, nici de mari acte de curaj, ci doar de acel minim bun simţ şi de acea coerenţă a eforturilor care acum, din păcate, lipsesc. Nu e nevoie de geniu ca să-ţi dai seama că taxele trebuie colectate în mod egal de la toţi contribuabilii, nici nu trebuie să fii un mare om de stat ca să nu iei banii de la sănătate şi să-i dai la şomaj. Nu e o capodoperă de administrare să asfaltezi o stradă în aşa fel încât să ţină mai mult un sezon şi nu trebuie să fii maica Tereza ca să-ţi dai seama că e imoral ca şefii din Ministerul Culturii să-şi subvenţioneze propriile cărţi. E nevoie doar de un minim bun simţ, de decizii normale şi de acţiuni normale. Ceea ce ar trebui să ne propunem acum este exact normalitatea, cu toată banalitatea şi, la limită, cu mediocritatea ei, mai degrabă decât soluţiile excepţionale a căror propunere o stimulează automat situaţiile absurde pe care le creează guvernanţii.

Din păcate, însă, aceste situaţii absurde au devenit atât de frecvente încât ele par a constitui normalitatea pur şi simplu, şi tocmai de aceea pare atât de imperios, celor care percep corect această "normalitate" ca pe un coşmar, să încerce să iasă cu orice preţ din ea, chiar şi într-un mod violent. Ultima aberaţie produsă de guvernul Adrian Năstase este cea legată de declararea averilor. Un lucru bun, în principiu, dar transformat într-o bătaie de joc de intenţia PSD de a masca, şi nu de a expune eventualele averi dobândite ilicit. Astfel, demnitarii trebuie doar să declare dacă au conturi peste 10.000 de euro. Nu contează dacă au 11.000 de euro sau 500.000 de euro, tot ce trebuie să facă este să bifeze căsuţa cu "peste 10.000", şi un singur parlamentar a avut, în prima fază, decenţa să specifice exact cât anume are peste 10.000. Ce sens mai are atunci declararea averii?

Prevederile aşa-zisului Pachet Anticorupţie sunt atât de laxe în această privinţă încât demnitarii s-au mulţumit cu această declaraţie ridicolă, că au conturi peste 10.000 de euro. Unii mai stresaţi au făcut efortul de a-şi transfera conturile şi posesiunile asupra soţiei (soţului), căci legea nu prevede şi obligaţia rudelor de gradul I de a-şi declara averea, ceea ce e anormal pentru o reglementare care ar urmări să confrunte averile demnitarilor cu sursele lor de câştig. De aceea, mulţi nu s-au sfiit să declare averi consistente fără a avea însă nici o afacere din care acestea ar putea proveni în mod licit (spre exemplu, ministrul Mediului). Evident, asta nu va avea nici o consecinţă, căci gluma sinistră care e Pachetul Anticorupţie nu urmăreşte în nici un fel această confruntare. Astfel că diferenţa dintre cei care şi-au declarat nonşalant averile şi cei care au făcut efortul de a transfera pe numele rudelor maşinile tari şi vilele, ei rămânând cu câte o rablă şi cu vechiul apartament, va fi doar că aceştia din urmă vor părea alegătorilor mai naivi "săraci, dar cinstiţi". Însă nici unul din bogaţii lideri ai PSD (şi mai toţi, cu rarisime excepţii, sunt bogaţi sau foarte bogaţi) nu va trebui să-şi justifice cu adevărat averea, în condiţiile în care extrem de puţini dintre ei conduc afaceri cu adevărat private, adică afaceri profitabile pe piaţa liberă, nu cu statul.

Ce atitudine putem avea, atunci, faţă de o situaţie atât de aberantă? Putem, desigur, să accentuăm mizeria morală a unor lideri politici care îşi sfidează alegătorii cu averile lor, pe care nu le vor putea justifica legal niciodată. Important e, însă, să vedem ce putem face concret pentru a schimba situaţia în bine, pentru a o face mai puţin aberantă. Astfel, oamenii politici care îşi doresc un alt model de îmbinare a afacerilor cu politica decât cel vicios propus de PSD ar trebui să respecte ei, în primul rând, standardele normale din domeniu. Chiar dacă legea adoptată de PSD în regim de forţă, prin asumarea răspunderii, nu-i obligă, ar putea să-şi declare cu adevărat averile, inclusiv cu cât depăşesc conturile lor fatidica cifră de 10.000 de euro. Ar putea să declare (şi chiar să refuze!) cadourile care nu sunt pur simbolice; n-ar trebui să se prevaleze de legea PSD, care stabileşte pragul de 300 de euro, un prag mult mai mare decât cel din SUA şi alte ţări în care traficul de influenţă chiar este combătut la modul serios. Puterea modelului şi a acţiunii exemplare nu trebuie niciodată subestimată, cu atât mai mult într-o ţară ca România, al cărei sistem politic nu a reuşit să propună un model credibil al politicianului onest.

Desigur, opoziţia a combătut proiectul Pachetului Anticorupţie, ceea ce era firesc faţă de cât de absurde sunt prevederile lui şi cât de perverse sunt intenţiile lui ascunse. Dar protestul putea fi exprimat şi fără asocierea cu PRM. Este exact diferenţa dintre exprimarea unei critici cu orice preţ şi fără a ţine cont de efectele ei de durată şi, pe de altă parte, o atitudine care chiar susţine valori, care are un conţinut moral şi practic. Criticarea imoralităţii proiectului PSD nu trebuia să cauţioneze compromisul grav al alierii cu PRM. Nu este posibil să susţii valori democratice fundamentale încălcând, pentru asta, alte asemenea valori, sau chiar aceleaşi valori democratice. Există principii pe care oamenii politici n-ar trebui să le încalce niciodată, în primul rând pentru că aşa este moral, apoi pentru că doar aşa pot da substanţă acţiunii lor, în particular modului în care se opun unei puteri corupte. Criticile discursive vin şi pleacă. Ataşamentul faţă de valori, dacă există, rămâne şi poate să schimbe în bine societatea.

Există distincţii importante care trebuie făcute în problema corupţiei din România. În primul rând, nu trebuie absolutizat fenomenul. Corupţia a fost întotdeauna foarte gravă la noi, aşa că epoca noastră nu e o excepţie apocaliptică, şi nu reclamă soluţii excepţionale; necesară este o abordare pragmatică, în acelaşi timp tranşantă, care să disloce corupţia şi reţelele de influenţă din Poliţie, Justiţie sau administraţie. În al doilea rând, corupţia trebuie "anonimizată" politic şi devoalată la nivel individual, caz cu caz; se vorbeşte prea mult la modul general şi demagogic. În acest moment, puterea şi opoziţia vorbesc doar de corupţii celeilalte tabere, şi totuşi schimbarea puterii nu a atras condamnarea corupţilor "celorlalţi"; la suprafaţă cele două tabere clasice din politica românească se combat violent pe tema corupţiei, în fapt însă se acoperă reciproc.

Astfel că simpla critică, critica "în general" şi "din oficiu" care place atât de mult unora, nu e deloc suficientă. Oamenii politici care vor să critice corupţia din România ar trebui să aibă autoritate morală, ceea ce se întâmplă destul de rar. Apoi, ele trebuie să includă soluţii raţionale şi pragmatice; campaniile anticorupţie de tip Victor Ciorbea, de o lipsă de realism puerilă, nu pot fi de folos nimănui. În general, întregul discurs anticorupţie al societăţii româneşti ar trebui adus cu picioarele pe pământ. Listele de discuţii de pe Internet, de exemplu, sunt pline de diatribe anticorupţie. Problema e că ele sunt, în imensa lor majoritate, atât de caricaturale, încât ne induc percepţia unei "realităţi româneşti" atât de ficţionale încât problema acţiunii nu mai are sens. Şi culmea e că, chiar dintre cei care se plâng de corupţia apocaliptică din România, puţini au puterea de a rezista funcţionarului care le cere o atenţie.